Anul Paulin se apropie de încheiere: cifre şi provocări în reflecţia filosofului Vittorio Possenti

RV 15 iun 2009. Anul Paulin a cunoscut cifre record. Pentru a ne referi numai la Locurile Sfinte Pauline din Roma, de la 5 pînă la 6 mii de pelerini au păşit zilnic pragul bazilicii romane Sfântul Paul în afara Zidurilor. Şi în aceeaşi bazilică impunătoare care păstrează rămăşiţele pământeşti ale convertitului din Tars, Benedict al XVI-lea va celebra în seara de 28 iunie slujba de încheiere a Anului dedicat Sfântului Apostol Paul. În cele 12 luni, în toată creştinătatea s-a acordat o atenţie într-adevăr extraordinară marelui Apostol al Neamurilor prin iniţiative de natură evident spirituală dar şi altele cu un caracter cultural. Şi într-adevăr, Sfântul Paul a fost un gigant în ambele domenii, cum se explică în paginile cotidianului Avvenire, al Conferinţei Episcopale Italiene, care în ediţia de duminică publică o reflecţie a filosofului Vittorio Possenti în legătură cu influenţa Sfântului Paul asupra gândirii moderne.

Gânditorul german Friedrich Nietzsche, afirmă Possenti în eseul său din Avvenire, l-a tratat pe Sfântul Paul cu un dispreţ implacabil. În loc să fie considerat un evanghelist, Nietzsche îl numea pe Sfântul Paul un "dezangelist", un cuvânt prin care voia să spună că Paul era aducătorul unei veşti proaste, cea mai rea dintre toate, cu un suflet ambiţios şi greoi, în măsură să falsifice pînă şi adevărul lui Isus Cristos. Apostolul Neamurilor era pentru Nietzsche adevăratul fondator al creştinismului, care inaugurează epoca decadenţei. Împotriva acestei epoci era necesar să se reacţioneze printr-o radicală răsturnare de valori.

Aceste critici la adresa Sfântului Paul, reia filosoful italian Possenti, deşi sunt vechi şi depăşite, revin în actualitate la încheierea bimilenarului paulin, sugerând, ele însele, că viitorul nu corespunde cu previziunile lui Nietzsche dar cu viziunea Sfântului Paul. Cel dintâi nu a deschis orizontul super-omului iar imboldul său la gândire face paşi înapoi, în timp ce al doilea – Sfântul Paul – poate insufla întotdeauna un nou elan teologiei şi filosofiei, contrastând încrederea greacă orgolioasă faţă de raţiune şi pe cea iudaică faţă de Lege. Paul reprezintă o resursă de neînlocuit pentru viitorul gândirii umane într-un timp de criză, în care eclipsa adevărului nu mai este percepută ca o lipsă propriu zisă. Apostolul Neamurilor poate da o pornire diferită gândirii din timpul nostru, ajutând-o să se reorienteze în funcţie de Absolut şi să descopere noi manifestări de anti-umanism, prezente în cultura tehnică şi în voinţa acesteia de putere, dar nu numai în acestea. În afară de fetişizarea ştiinţelor pozitive, adevărata boală spirituală a epocii noastre este păgânismul care revine în diferite forme: idolatria, politeismul, voinţa omului de a fi suficient sieşi, tăcerea sau negarea făţişă a oricărei mântuiri definitive. În privinţa acestor aspecte, Paul pune umărul la realizarea acelui "quaerere Deum", despre care vorbea şi Benedict al XVI-lea la Colegiul Bernardinilor din Paris la 12 septembrie 2008.

Da, Paul este un filosof, afirmă Vittorio Possenti în articolul său, dar un filosof al credinţei. Paul, ca filosof, vesteşte lumii că Dumnezeul revelat de Isus Cristos îi face pe morţi să învie. El învaţă că mântuirea vine din afara lumii: caritatea şi învierea sunt posibilităţi inaccesibile pentru omul care se închide în sine. Nu există pentru om nicio formă de auto-răscumpărare şi nici de auto-mântuire. Paul nu neagă înţelepciunea acestei lumi, îi neagă doar pretenţia ei salvifică. O atare înţelepciune, deşi este necesară, nu mântuieşte, nu-i face pe morţi să învie. Nici raţiunea, nici voinţa, nici 'logos'-ul, nici morala, nici Atena, nici Ierusalimul nu pot mântui: mântuirea vine de la Dumnezeu prin Isus Cristos.

Paul, ca filosof, arată şi o nouă perspectivă pentru timpul nostru, atunci când împinge gândirea modernă să se confrunte cu anumite teme de care ar dori să se elibereze. Apostolul Neamurilor cheamă filosofia să înfrunte sensul adevărului, misterul lui Dumnezeu, tema vinovăţiei şi a răului, urmând o logică paradoxală în virtutea căreia cunoaşterea păcatului conduce, prin contrast, la cunoaşterea lui Dumnezeu. Altfel spus, cei care au cunoscut abisul răului, pot intui că există şi abisul binelui. Corpus-ul paulin poate da un nou elan gândirii post-moderne care se mulţumeşte cu revenirea la filosofii greci sau la unii autori moderni.

Dar apoi, Sfântul Paul trebuie citit împreună cu Sfântul Ioan în perspectiva Întrupării pentru a scoate la lumină implicaţiile sociale ale revelaţiei biblice, subliniind prin aceasta superficialitatea schemei potrivit căreia "ebraic" ar fi public, trupesc şi social, pe când "creştin" ar însemna, în schimb, intim, invizibil, certitudine a interiorităţii pure. Căutarea lui Dumnezeu în Sfântul Paul era bazată pe conştiinţa dominantă a existenţei cu şi în Cristos, în a se simţi pătruns de contemporaneitatea cu Cristos. După cum afirma Kirkegaard, noutatea creştină constă în "a se raporta la Eternul în timp", cu alte cuvinte, în a fi contemporani cu Cristos, care este Eternul în timp. În scrierile lui Paul, totul este orientat spre uniunea cu prezena lui Cristos, după cum se destăinuie Filipenilor: "consider că toate sunt o pierdere în comparaţie cu sublimitatea cunoaşterii lui Cristos Isus, Domnul meu, de dragul căruia cele care erau pentru mine un câştig le consider gunoi, ca să-l câştig pe Cristos şi să fiu aflat în el" (cfr Fil 3-7-9).

În fine, notează filosoful Vittorio Possenti, în Paul viaţa minţii se alimentează din experienţa trăită, nu este doar un simplu exerciţiu intelectual care conduce la abstracţia raţionalistă. În centrul credinţei sale se află experienţa religioasă, care se deosebeşte mult de psihologia religiei care deseori înţelege faptul religios ca o proiecţie a eu-ului şi care-l lasă pe om singur cu sine. Deschiderea integrală faţă de valoarea experienţei este prima regulă a oricărei căutări drepte, ceva care se distanţează mult de scientismul arid care sufocă gândirea contemporană. Omul nu cunoaşte doar cu ajutorul minţii, dar şi al inimii şi al iubirii. Cunoaşterea umflă de sine, iubirea edifică – a scris Sfântul Paul iar Pascal avea să prelungească ecoul cuvintelor lui când a spus că inima are raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte".

Aici, serviciul audio: