Arhiepiscopul Mauro Piacenza explică rolul noilor facultăţi acordate de Papa Congregaţiei pentru Cler

(RV - 5 mai 2009) În ultimele zile, unele organe de presă au difuzat informaţii şi comentarii în legătură cu Scrisoarea Congregaţiei pentru Cler, trimisă nunţilor apostolici pentru a o aduce la cunoştinţă fiecărui Ordinar jurisdicţional diecezan, cu privire la câteva noi facultăţi acordate de Papa Congregaţiei în data de 30 ianuarie anul curent. Nu este vorba de o „revoluţionare a disciplinei bisericeşti pentru cler”, dar despre o directivă ce răspunde unor exigenţe pastorale deosebire pe care episcopii trebuie să la înfrunte în conducerea de fiecare zi a diecezei lor în privinţa clerului.
 
Pentru mai multe detalii, redacţia noastră centrală l-a intervievat pe secretarul Congregaţiei pentru Cler, mons. Mauro Piacenza. Despre ce este vorba?
• „Nu este o simplificare a procedurilor sau o procedură simplificată, dar este un instrument juridic în continuitate şi coerenţă cu Dreptul canonic în vigoare. Şi cu atât mai puţin, nu este o procedură ce se aplică automat, dar care se aplică numai în unele cazuri bine determinate, după judecata prudentă a Sediului Apostolic. De fapt, rămân neschimbate drepturile şi îndatoririle episcopilor în exercitarea funcţiei judecătoreşti. Episcopul trebuie să vegheze mereu ca preoţii, prezbiteriul să fie fidel în îndeplinirea îndatoririlor slujirii preoţeşti; drept care, episcopul diecezan este acela care trebuie să aibă grijă cu deosebită solicitudine de preoţi, tutelând chiar drepturile lor. Majoritatea covârşitoare a preoţilor trăieşte cu seninătate, în viaţa cotidiană, propria identitate şi desfăşoară fidel propria slujire. Doar în cazuri particulare Sfântul Scaun intervine, în mod subsidiar, pentru a repara un eventual scandal, restabili dreptatea şi contribui la îndreptarea celui vinovat”.
 
În concret, ce implică aceste facultăţi speciale acordate de Papa Congregaţiei pentru Cler?
• „Trebuie să relevăm, din păcate, faptul că uneori se pot verifica situaţii şi de gravă indisciplină din partea clerului, în care încercările de depăşire întreprinse nu sunt eficiente iar situaţia riscă să se prelungească excesiv, provocând un grav scandal în ochii credincioşilor şi daună binelui comun. În intenţia de a promova aplicarea principiului „salus animarum, suprema lex”, aducă „mântuirea sufletelor este lege supremă a Bisericii”, în data de 30 ianuarie anul curent, Suveranul Pontif a acordat Congregaţiei pentru Cler unele facultăţi speciale. De altfel, facultăţi speciale au fost acordate mai înainte şi altor departamente. Înainte de toate facultatea de a trata cazurile de demitere (eliminare) din starea clericală „in poenam”, ca sancţiune penală, cu relativa dispensă de la toate obligaţiile ce decurg din hirotonirea, a unor clerici care au atentat chiar şi numai civil căsătoria şi care avertizaţi nu se îndreaptă şi continuă în conduita de viaţă iregulară şi scandaloasă; şi a unor clerici vinovaţi de păcate grave externe împotriva Poruncii a şasea. În afară de aceasta, facultatea specială de a interveni pentru aplicarea unei pedepse juste sau pocăinţe pentru violarea externă a unei legi divine sau canonice; în cazuri cu adevărat excepţionale şi urgente, şi de lipsă de voinţă din partea vinovatului de a se îndrepta, se vor putea aplica pedepse perpetue, neexcluzând chiar demiterea din starea clericală, când împrejurările deosebite o cer. Evident, orice eventual caz va trebuie să fie instruit printr-o legitimă procedură administrativă, neatingând dreptul de apărare care trebuie să fie întotdeauna garantat. În fine, există facultatea specială de a declara pierderea stării clericale, a clericilor care au abandonat ministerul pe o perioadă mai mare de cinci ani consecutivi, şi care persistă în atare absenţă voluntară şi ilicită de la ministerul. Nimic automat: nu există automatism în termeni şi totul este evaluat, de caz la caz, şi mereu pentru situaţii grave. Nimeni deci să nu se gândească superficial la o formă generică de simplificare în materie atât de delicată. Nici un automatism, ci evaluare riguroasă”.

Prin urmare, asemenea facultăţi ajută preoţii?
• „S-a ajuns la acordarea acestor facultăţi în dorinţa vie de a contribui la onorarea misiunii şi figurii preoţilor, care în această perioadă marcată în mod difuz de fenomenul secularizării, sunt grevaţi de povara de a trebui să gândească şi să acţioneze împotriva curentului din fidelitate faţă de propria identitate şi misiune. Preotul acţionează în persoana lui Cristos Cap şi Păstor. În mijlocul turmei încredinţate lor, preoţii sunt chemaţi să prelungească prezenţa lui Cristos, făcând să transpară imaginea sa. Iată, de ce, este necesară, mai mult, indispensabilă, acea tendinţă continuă spre perfecţiunea morală, care trebuie să sălăşluiască în orice inimă autentic preoţească, fără a cădea în ingenuităţi, dar având clar prezentă structura antropologică care, rănită de păcatul originar, cere asceză continuă din partea preotului, ca fidelitate faţă de promisiunile din ziua hirotonirii şi în respectarea drepturilor intangibile ale lui Dumnezeu. Totul este deosebit de important şi pentru a înţelege motivaţia teologică a celibatului preoţesc, deoarece voinţa Biserici, în această privinţă, îşi află ultima motivaţie în legătura de convenienţă foarte specială pe care celibatul o are cu hirotonirea care îl configurează sacramental pe preot cu Cristos, Cap şi Mire al Bisericii. De aceea, Biserica a reafirmat în Conciliul Vatican II şi repetat în Magisterul pontifical succesiv, precum în Sinoade, „voinţa fermă de a menţine legea care cere celibatul ales în mod liber şi perpetuu pentru candidaţii la hirotonirea sacerdotală în ritul latin”. Celibatul sacerdotal este un dar pe care Biserica l-a primit şi vrea să-l păstreze, convinsă mai mult ca oricând că el este un bine pentru ea şi pentru lume”.

În concluzie, ce urări face preoţilor?
• „Auspiciile acestei Congregaţii sunt ca fiecare episcop să se dedice tot mai mult cu autentică paternitate şi caritate pastorală pentru ca cei mai preţioşi colaboratori ai săi, preoţii, să ştie să trăiască disciplina bisericească ce izvorăşte din doctrină, precum ucenicia, cu profunde motivaţii interioare. E bine de amintit mereu că la nimic nu valorează preocuparea zilnică de a „face” fără „a fi în Cristos”, care se dovedeşte în experienţa divinei sale Milostiviri”.