„Papi pelerini”, pentru ca ura să lase în sfârşit locul împăcării: editorialul părintelui
Federico Lombardi în cadrul rubricii săptămânale „Octava dies”
(2 mai 2009) În editorialul săptămânal de la rubrica „Octava dies”, directorul nostru
general, părintele Federico Lombardi face o retrospectivă a pelerinajelor în Ţara
Sfântă făcute de Pontifi, începând cu Paul al VI-lea, pentru a ajunge la Benedict
al XVI-lea care se pregăteşte pentru apropiata călătorie în Ţara Sfântă. Vă propunem
spre ascultare această reflecţie:
• „Ziua plecării lui Benedict al XVI-lea
în Ţara Sfântă este de acum iminentă. Călătoria cea mai aşteptată şi poate cea mai
angajantă din timpul pontificatului său de până acum. O călătorie de credinţă în primul
rând, care este înainte de toate un adevărat pelerinaj: în locurile cele mai sfinte
ale istoriei mântuirii şi mai ales a întrupării, patimii, morţii şi învierii lui Isus
Cristos, Fiul lui Dumnezeu.
Dorinţă spirituală a oricărui creştin, pelerinajul
a devenit o prioritate spontană pentru Pontifi de când călătoriile lor internaţionale
au ajuns să fie o posibilitate concretă. Nu întâmplător, pelerinajul în Ţara Sfântă
a lui Paul al VI-lea a fost primul în absolut dintre astfel de călătorii. Moment cu
adevărat istoric şi de har pentru Biserica Catolică care celebra Conciliul, pentru
parcursul ecumenic – cu întâlnirea avută cu Patriarhul Atenagoras – pentru invocarea
păcii între popoarele din regiune şi din lume.
Ioan Paul al II-lea a trebuit
să aştepte îndelung înainte de a putea împlini dorinţa acestui pelerinaj, dar apoi
a avut bucuria de a-l face cu seninătate, în plin Jubileu, adevărată culme a lungului
său pontificat, cu momente de rugăciune de o intensitate sublimă şi cu gesturi memorabile
de prietenie şi de apropiere faţă de cele două popoare – evreu şi palestinian – şi
faţă de suferinţele lor trecute şi contemporane.
Acum este rândul lui Benedict
al XVI-lea. Ştim cât este de incertă situaţia politică din regiune, cât sunt de fragile
perspectivele de pacificare. Dar, chiar şi în aceste condiţii, Papa pleacă la drum
cu un admirabil curaj susţinut de credinţă pentru a vorbi de reconciliere şi de pace.
Şi toţi trebuie să-l însoţim, nu doar cu rugăciunea obişnuită dar şi cu acea mobilizare
spirituală pe care Ioan Paul al II-lea o numea „mare rugăciune”. Pentru ca Biserica
să se reînnoiască la izvoarele sale, unirea dintre creştini să se apropie, iar ura
să lase în sfârşit locul împăcării”.