Duminică în Piaţa Sfântul Petru, canonizările a cinci noi Sfinţi prezidate de Benedict
al XVI-ea. Scurte biografii, din Evul Mediu până în secolul al XIX-lea
(RV - 25 aprilie 2009) Cinci noi Sfinţi, a căror viaţă se extinde pe amplu spaţiu
de timp: din Evul Mediu marcate de luptele dintre regatele europene
până în secolul al XIX-lea, deosebit de bogat în martori ai Evangheliei şi întemeietori
de Institute călugăreşti, care lărgesc hotarele misiunii Bisericii contemporane. Sunt
Sfinţii pe care Benedict al XVI-lea îi proclamă canonic în timpul Liturghiei solemn
oficiate în Piaţa Sfântul Petru începând de la ora 10:
Ioan este un
bărbat de circa 40 de ani, cu studii temeinice, cavaler al Imperiului, profesor de
drept. Un om de vază pentru societatea timpului său - în oraşul italian Siena
din secolul al XIV-lea - dar nu pentru sufletul său pe care el doreşte să-l elibereze
de frenezii şi convenienţe care îngreunează. La 30 de km de Siena se află o zonă aridă,
cu multe mici coline calcaroase, unde până şi măslinul abia reuşeşte să crească. Este
numită „Deşertul Accona”: aici Ioan - care îşi ia numele de Bernard - se stabileşte
împreună cu doi prieteni, săpând peşteri şi trăind ca eremiţi. Acolo existenţa lor
simplă, în stil benedictin, între muncă şi Lectio divina sfârşeşte prin a atrage nobili
şi oameni de rând. Este comunitatea iniţială care va da viaţă, în anul 1319, renumitei
Mănăstiri Monte Oliveto. Cu timpul pe lângă monahii, îmbrăcaţi toţi în rase
albe, se înmulţesc şi mănăstirile şi se răspândeşte spiritualitatea mariană tipică
a noului Ordin, pe care papa Clement al VI-lea îl aprobă în 1344. Patru ani mai târziu
vine vremea marii ciume. Bătrânul eremit renunţă la viaţa de pustnic şi se transformă
într-un apostol al carităţii: goleşte conventul şi se duce cu cei 82 de tovarăşi ai
săi la Siena pentru ca să asiste bolnavii. Va muri împreună cu toţi în 1348, lovit
de morb, lăsând nu moaşte - deoarece mormântul este o groapă comună acoperită cu var
nestins - dar o carismă prosperă încă şi azi în vocaţii, după peste 600 de ani.
Din
Italia în Lusitania. Doisprezece ani după moartea lui Bernardo Tolomei, în Portugalia
se naşte un viitor erou naţional, Nuno Alvares Pereira, întemeietorul case
de Braganza, conetabil adică comandant suprem ale armatei Regatului Portugaliei, înconjurat
cu mare respect, este numit general vârsta de abia 23 de ani. Încrederea este justificată.
Tânărul comandant conduce trupele la victorie în bătălia de la Atoleiros, în urma
căreia Portugalia se eliberează definitiv de celelalte regate ale peninsule iberice.
Apoi, asemenea lui Bernard - dar cu ecouri, în cazul său, de mult mai mare răsunet
- eroul lasă spada şi îmbracă rasa monahală. Rămas văduv, în 1423 intră la Lisabona
în conventul întemeiat de el pentru Ordinul Carmeliţilor. Vrea să fie un simplu „dăruit”
şi ia numele de fratele Nuno al Sfintei Maria. Moare în ziua de Paşti a anului
11431, lăsând despre sine amintirea unui om de rugăciune şi de pocăinţă, generos faţă
de săraci, devotat Fericitei Fecioare Maria.
Din nou în Italia. Făcând un
salt în timp de aproape 400 de ani, se ajunge la istoria unei familii din burghezia
înstărită a oraşului Napoli. Aici trăieşte Caterina Volpicelli care
la vârsta de 20 de ani, în jurul anului 1860, din cauza sănătăţii şubrede îşi vede
spulberată mare dorinţă de a se consacra Domnului în viaţa călugărească. Părăseşte
mănăstirea dar nu visul său, cum repetă mereu, de a ajunge „la uniunea intimă cu Dumnezeu”.
În 1864, ajunge să cunoască Asociaţia „Apostolatul Rugăciunii”. Este pentru ea momentul
de cotitură. Devine plină de zel în această asociaţie, mai întâi la Napoli, şi împreună
cu primele sale tovarăşe decide mai târziu să întemeieze Institutul Slujitoarelor
Sfintei Inimi. Casa lor devine centru de iradiere a Euharistiei şi apostolatului lui,
care contrar Institutelor de călugăriţe din acea epocă - dedicate mai ales contemplaţiei
şi operelor de asistenţă - se dedică pentru sfinţirea sufletelor. Institutul nu are
o haină proprie şi numără trei ramuri, una călugărească şi două de laici. Prin studiul
teologiei şi slujirea Bisericii anticipează cu aproape un secol unele noutăţi adoptate
de Conciliul Vatican II.
Când Caterina Volpicelli moare, în 1894, un simplu
dar întreprinzător paroh din Brescia, preotul Arcangelo Tadini, abia întemeiase
cu un ani mai înainte în zona sa Societatea de Ajutor reciproc, în scopul de a furniza
muncitorilor un fond de asistenţă în caz de accidente de muncă. Societatea este una
din multele instituţii create pentru comunitatea sa de acest preot care, cum vor
spune, face în tăcere adevărate minuni de dreptate socială. Este al patrulea, din
cei cinci care sunt înscrişi duminică în cartea Sfinţilor de papa Benedict al XVI. Născut
în 1846 la Verolanuova, în provincia Brescia, în 1887 părintele Tadini devine paroh
de Botticino Sera, o fracţiune pe care nu o va lăsa până la moarte dar care va deveni
centrul unor iniţiative continue. Culmea operelor are loc în 1900, prin întemeierea
Institutului „Surorile Lucrătoare ale Sfintei Case din Nazaret”, care trăiesc cele
trei voturi ale călugăriţelor, dar împart şi astăzi viaţa şi fabrica muncitoarelor.
Moare la 20 mai 1912.
Tot în provincia italiană Brescia şi în aceeaşi epocă
a trăit şi Caterina Comensoli care este cu un an mai tânără decât părintele Tadini.
S-a născut la Bienno la 18 ianuarie 1847. Trăieşte o copilărie senină în familie:
tatăl Carlo era „fierar” iar mama Anna Maria, croitoreasă. Asemenea Caterinei Volpicelli,
simte de mică atracţia spre Euharistie, încât la vârsta de 6 ani reuşeşte să se strecoare
printre cei care îngenuncheau la masa sfântă şi primeşte Sfânta Împărtăşanie „secretă”
- cum o va numi mai târziu. În 1866 intră în Compania Sfintei Angela Merici. Se naşte
în ea ideea unui Institut de Adoratoare atente la nevoile educative ale timpului.
Împreună cu preotul Francesco Spinelli a întemeiat în 1882 în oraşul Bergamo Institutul
Surorilor Adoratoare şi ia numele de Maica Geltrude, dar
în 1889 neajuns financiar provoacă separarea celor doi întemeietori. Sora Geltrude
împreună cu 73 de surori rămase cu ea, continuă viaţa Institutului „Surorile Sacramentine
din Bergamo”, în timp ce preotul Francisc cu un alt grup de călugăriţe continuă opera
sa în localitatea Rivolta d’Adda. Gletrude termină cursul vieţii pământeşti în amiaza
zilei de 18 februarie 1903, la doar 56 de ani.