Aviditatea, rădăcina tuturor relelor, stă la baza actualei crize economice: Benedict al XVI-lea la audienţa generală cu o cateheză despre gânditorul Ambroziu Autpert. Papa aminteşte cei 25 de ani ai Crucii pentru ZMT

(RV - 22 aprilie 2009) „Biserica trăieşte în persoane şi cine vrea să cunoască Biserica, să-i înţeleagă misterul, trebuie să privească la persoanele care au trăit şi trăiesc mesajul ei. De aceea, vorbesc, de atâta vreme în catehezele de miercuri despre persoane de la care putem învăţa ce este Biserica”.
Astfel papa Benedict al XVI-lea şi-a început cateheza de miercuri la audienţa generală în Piaţa San Pietro amintind că a început ciclul catehezelor cu Apostolii şi Părinţii Bisericii ajungând acum în secolul al VIII-lea, perioada lui Carol cel Mare.
Papa s-a oprit asupra unui autor din această epocă mai degrabă necunoscut. Este vorba de Ambroziu Autpert, ale cărei opere erau, de fapt, atribuite în mare parte altor personaje, de la Ambroziu din Milano la Sfântul Ildefons, fară a mai vorbi despre acelea pe care monahii benedictini de la Montecassino au găsit oportun să le atribuie penei unui abate omonim, care a trăit cu un secol mai târziu. Cu excepţia câtorva amănunte biografice cuprinse în comentariul la Cartea Apocalipsului, puţine date certe avem despre el. Lectura atentă a operelor, cărora criticii încet-încet le recunosc autenticitatea, ne face să descoperim în învăţătura sa o comoară teologică şi spirituală preţioasă şi pentru timpurile noastre.

Născut în sudul Franţei, în regiunea Provence dintr-o familie distinsă, Ambroziu Autpert a fost la curtea regelui franc Pepin cel Scurt unde pe lângă funcţia oficială, a îndeplinit-o şi cea de preceptor al viitorului împărat Carol cel Mare. Probabil în suita papei Ştefan al II-lea, care în anul 753-54 s-a dus la curtea francă, Autpert a venit în Italia având posibilitatea să viziteze mănăstirea benedictină Sfântul Vincenţiu de la izvoarele râului Volturno, în ducatul de Benevento. Această abaţie era o oază de cultură clasică şi creştină. Puţin după vizita sa, Ambroziu Autpert a decis să îmbrăţişeze viaţa monahală şi a intrat în acea mănăstire unde a putut să se formeze corespunzător, mai ales în domeniul teologiei şi spiritualităţii, după tradiţia Părinţilor Bisericii. Hirotonit preot, a fost ales abate în anul 777 cu sprijinul monahilor franci, fiindu-i contrari cei longobarzi care îl susţineau pe unul din neamul lor. Tensiunea naţionalistă nu s-a potolit în lunile următoare, încât, după un an, în 778, Autpert şi-a dat demisia refugiindu-se împreună cu alţi monahi franci la Spoleto, unde putea conta pe protecţia lui Carol cel Mare. Cu toate acestea, neînţelegerile de la mănăstirea Sfântul Vincenţiu din Volturno nu au încetat. Cazul a ajuns la tribunalul Papei care a convocat monahii la Roma. A fost chemat şi Autpert, care însă în timpul călătoriei a murit subit, poate ucis, la 30 ianuarie 784.

Benedict al XVI-lea a subliniat faptul că Ambroziu Autpert a fost monah şi abate într-o epocă marcată de tensiuni politice, care se repercutau şi asupra vieţii mănăstirilor, cum reiese şi din scrierile acestui autor.
• „El denunţă, de pildă, contradicţia dintre splendida aparenţă exterioară a mănăstirilor şi lâncezeala monahilor: desigur prin această critică ţintea şi abaţia sa pentru care a scris Viaţa celor trei fondatori ai ei cu intenţia clară de a oferi noii generaţii de monahi un termen de referinţă cu care să se confrunte”. Un scop similar urmărea şi în micul tratat ascetic despre „Conflictul dintre vicii şi virtuţi”, care a avut mare succes în Evul Mediu şi a fost publicat în 1473 la Utrecht în Olanda sub numele lui Grigore cel Mare iar un an mai târziu la Strasbourg sub numele lui Augustin. În această carte autorul vrea să instruiască monahii în mod concret cum trebuie să înfrunte lupta spirituală zi de zi. În mod semnificativ, el aplică afirmaţia - din a doua Scrisoare a Sfântului Paul către Timotei, 3,12: „Toţi cei care vor să trăiască în Cristos Isus cu evlavie vor fi persecutaţi”, nu persecuţiei externe, ci asaltului pe care creştinul trebuie să-l înfrunte înlăuntrul său din partea forţelor răului. Sunt prezentate într-un soi de dispută 24 de cupluri de lupte: fiecare viciu caută să momească sufletul prin subtile raţionamente, în timp ce respectiva virtute respinge asemenea insinuări servindu-se de preferinţă de cuvintele Scripturii.

Papa a arătat cum în acest tratat despre conflictul dintre vicii şi virtuţi, Autpert opune cupidităţii - contemptus mundi - adică dispreţul faţă de lume, care devine o figură importantă în spiritualitatea monahilor.
• „Acest dispreţ pentru lume nu este o dispreţuire a creaţiei, a frumuseţii şi bunătăţii ei şi a Creatorului însuşi, ci un dispreţ al falsei viziuni despre lume prezentată şi insinuată de pofta de a avea”. Ea insinuează că „averile” ar fi cea mai mare valoare a existenţei, a vieţii în lume, prezentându-le ca importante. Astfel falsifică creaţia lumii şi distruge lumea. Autpert observă apoi că aviditatea de câştig a celor bogaţi şi a celor puternici în societatea timpului său există şi înlăuntrul sufletelor monahilor şi scrie de aceea un tratat intitulat „De cupiditate”, despre pofta de avere, în care, cu apostolul Paul denunţă încă de la început aviditatea ca rădăcină a tuturor relelor. Scrie: „Din solul pământului diverşi spini înţepători răsar din adevărate rădăcini; în inima omului, în schimb, vârfurile ascuţite ale tuturor viciilor provin dintr-o singură rădăcină, cupiditatea, pofta de avere”.

Şi aici observaţia lui Benedict al XVI-lea: „Subliniere, aceasta, care în lumina prezentei crize economice mondiale, îşi dezvăluie toată actualitatea”. Vedem că tocmai din cauza acestei rădăcini a avidităţii s-a născut atare criză”.
Ambroziu îşi imaginează obiecţia pe care cei bogaţi şi puternici ar putea să o ridice spunând: dar noi nu suntem monahi, pentru noi anumite cerinţe ascetice nu valorează. Şi el răspunde: „E adevărat ceea ce spuneţi, dar şi pentru voi, potrivit categoriei voastre şi după măsura puterilor voastre este valabilă calea abruptă şi îngustă, deoarece Domnul a propus doar două porţi şi două căi (adică poarta îngustă şi cea largă, calea abruptă şi cea comodă); nu a indicat o treia poartă şi o a treia cale. El vede clar că modurile de a trăi sunt foarte diferite. Dar şi pentru omul din această lume, chiar şi pentru cel bogat este valabilă datoria de a lupta împotriva avidităţii, împotriva poftei de a poseda, de a apărea, împotriva conceptului fals de libertate, ca facultate de a dispune de tot după propriul arbitru. Chiar şi cel bogat trebuie să găsească adevărata cale a adevărului, a iubirii şi astfel a unei vieţi drepte. Prin urmare, Autpert, ca prudent păstor de suflete, ştie apoi să spună, în scopul predicii sale de pocăinţă, un cuvânt de încurajare: „Am vorbit nu împotriva celor avizi, ci împotriva avidităţii, nu împotriva naturii ci împotriva viciilor.

Dar opera cea mai importantă a lui Ambroziu Autpert este în mod cert comentariul său în zece cărţi la cartea Apocalipsului: ea constituie, după secole, primul comentariu amplu în lumea latină la ultima carte a Sfintei Scripturi. Această operă era rodul unei munci de mai mulţi ani, desfăşurate în două etape între anul 758 şi 767, deci înainte de a fi fost ales abate. În premisă, arată cu precizie izvoarele sale, lucru absolut anormal în Evul Mediu. Prin sursa cea mai semnificativă, comentariul episcopului Primasiu Adrumetanul, redactat pe la jumătatea secolului IV, Autpert intră în contact cu interpretarea pe care o dădea Apocalipsului africanul Tihoniu care trăise cu o generaţie înainte de Sfântul Augustin. Nu era catolic: aparţinea Bisericii schismatice donatiste; era totuşi un mare teolog. În acest comentariu al său, el vede în Apocalips reflectându-se mai ales misterul Bisericii.

„Tihoniu ajunsese la convingerea că Biserica era un trup alcătuit din două părţi: o parte, spune, aparţine lui Cristos, dar este şi o altă parte a Bisericii care aparţine diavolului. Augustin a citit aceste comentariu şi a tras profit, dar a subliniat cu tărie că Biserica este în mâinile lui Cristos, rămâne Trupul său, formând cu El un singur subiect, părtaş la mijlocirea harului. Subliniază de aceea că Biserica nu poate niciodată să fie separată de Isus Cristos”.

În lectura Apocalipsului, la fel ca Tihoniu, Autpert nu se interesează atât de a doua venire a lui Cristos la sfârşitul timpurilor, cât mai degrabă de consecinţele ce derivă pentru Biserica din timpul actual din prima sa venire, întruparea în sânul Fecioarei Maria. Şi ne spune, a observat papa Benedict, un cuvânt foarte important: „În realitate Cristos, în noi care suntem Trupul său, trebuie zilnic să se nască, să moară şi să învie” (In Apoc. III: CCCM 27, p.205). În contextul dimensiunii mistice care cuprinde pe fiecare creştin, el priveşte la Maria ca la modelul Bisericii, model pentru noi toţi, pentru că şi în noi şi în mijlocul nostru trebuie să se nască Cristos. Pe linia Părinţilor Bisericii care vedeau în „femeia îmbrăcată în soare” din Ap 12,1 imaginea Bisericii, Autpert argumentează: „Fericita şi pioasa Fecioară…naşte zilnic noi popoare, din care se formează Trupul general al Mijlocitorului. Nu este deci surprinzător dacă aceea, în al cărei fericit sân Biserica însăşi a meritat să fie unită cu Capul său, reprezintă tipul Bisericii”. În acest sens Autpert vede un rol decisiv al Fecioarei Maria în opera Răscumpărării.
• „Marea sa veneraţie şi profunda sa iubire pentru Mama lui Dumnezeu îi inspiră uneori formulări care într-un anume fel anticipează pe cele ale Sfântului Bernard şi ale misticii franciscane, fără a devia totuşi spre forme discutabile de sentimentalism, deoarece el nu o separă niciodată pe Maria de misterul Bisericii. Pe bună dreptate deci Ambroziu Autpert este considerat primul mare mariolog al Occidentului”.

La pietatea care, potrivit lui, trebuie să elibereze sufletul de ataşamentul de plăcerile pământeşti şi trecătoare, el consideră că trebuie să se adauge studiul profund al ştiinţelor sacre, mai ales meditarea Sfintelor Scripturi, pe care le califică drept „cer profund, abis de nepătruns”. În frumoasa rugăciune cu care încheie comentariul său la cartea Apocalipsului, autorul subliniind prioritatea care în orice cercetare teologică a adevărului revine iubirii, el se adresează lui Dumnezeu cu aceste cuvinte: „Când eşti scrutat de noi în mod intelectual, nu eşti descoperit aşa cum eşti cu adevărat; când eşti iubit, atunci se ajunge la tine”.

Putem vedea astăzi în Ambroziu Autpert o personalitate care a trăit într-un timp de mare manipulare politică a Bisericii, în care naţionalism şi tribalism desfiguraseră chipul Bisericii. Dar el, în mijlocul tuturor acestor dificultăţi pe care le cunoaştem şi noi, a ştiut să descopere adevăratul chip al Bisericii în Maria, în Sfinţi, Şi a ştiut astfel să înţeleagă ce înseamnă a fi catolic, a fi creştin, a trăi Cuvântul lui Dumnezeu, a intra în acest abis şi astfel a trăi misterul Mamei lui Dumnezeu: a da din nou viaţă Cuvântului lui Dumnezeu, a oferi Cuvântului lui Dumnezeu propria carne în timpul prezent. Şi cu toată cunoaşterea sa teologică, profunzimea ştiinţei sale, Autpert a ştiut să înţeleagă că prin simpla sa căutare teologică Dumnezeu nu poate fi cunoscut realmente aşa cum este. Numai prin iubire se poate ajunge la el. Să ascultăm acest mesaj şi să-l rugăm pe Domnul să ne ajute să trăim misterul Bisericii azi, în timpul nostru.

Între multele saluturi conclusive, Benedict al XV-lea a avut cuvinte de mare intensitate pentru tinerii „Centrului internaţional de Tineret San Lorenzo”, care celebrează 25 de ani de la acea dată de 22 aprilie 1984 când la sfârşitul Anului Sfânt al Răscumpărării, papa Ioan Paul al II-lea le-a încredinţat tinerilor din lumea întreagă marea cruce jubiliară de lemn, primită mai târziu şi păstrată la Centrul internaţional şi acum purtată în pelerinaj în toate continentele, mai ales în preajma Zilelor Mondiale ale Tineretului, încât a devenit un simbol al acestora. Aici, urarea Papei:
• „Dragi prieteni, vă încredinţez din nou această cruce! Continuaţi să o purtaţi în fiecare colţ al pământului, pentru ca şi viitoarele generaţii să descopere Milostivirea lui Dumnezeu şi să reînsufleţească în inimile lor speranţa în Cristos răstignit şi înviat”.

Iată şi binecuvântarea apostolică dată de papa Benedict al XVI-lea la terminarea audienţei generale de miercuri în Piaţa San Pietro, binecuvântare ce ajunge astfel la toţi ascultătorii noştri.

Aici serviciul audio într-o formă puţin redusă: