Confruntarea dintre credinţă şi raţiune pentru o judecată senină privind sfârşitul vieţii

(RV - 21 aprilie 2009) „Când sfârşeşte viaţa?”, este tema întâlnirii din ciclul „Dialoguri în catedrală”, care s-a desfăşurat luni seară în bazilica Sfântul Ioan din Lateran, introdusă de cardinalul vicar Agostino Vallini: o reflecţie privind sfârşitul vieţii în lumina proiectului de lege aprobat de Senatul italian şi supus acum examinării de către Camera Deputaţilor. Mons. Rino Fisichella, preşedintele Academiei pentru Viaţă a moderat dezbaterea, animată de Francesco D’Agostino, preşedinte onorific al Comitetului naţional pentru Bioetică şi Maria Luisa Di Pietro, preşedinta Asociaţiei Ştiinţă şi Viaţă.

O întrebare simplă, directă dar care necesită claritate. Când sfârşeşte viaţa? Despre care viaţă vorbim? Este permis a pune capă existenţei? Poate o lege a Statului să disciplineze această materie? Multe întrebări izvorâte mai ales din cazul concret al tinerei Eluana Englara care a dezorientat Italia şi în acelaşi timp a făcut ca Senatul să aprobe un proiect de lege despre momentul final, despre sfârşitul vieţii. Dezbaterea nu s-a stins iar auspiciile mons. Rino Fisichella sunt ca să se ajungă la o „viziune împărtăşită” care să aducă linişte. Preşedintele Academiei Pontificale pentru Viaţă evidenţiază importanţa unui rol activ al Bisericii care „are dreptul să-şi facă auzită vocea” şi sugerează un binom eficace pentru a ajunge la o poziţie comună între multele teorii privind sfârşitul vieţii.
• Asupra acestei teme, credinţa şi raţiunea pot şi trebuie să se confrunte între ele; adevărul uneia trebuie să susţină pe cel obţinut de alta, şi împreună să permită să ducă la o judecată care să dea seninătate conştiinţei, evitând ulterioare conflicte de conştiinţă”.

Interogative deschise, deci, dar potrivit cardinalului Vallini două sunt punctele ferme asupra cărora trebuie axată discuţia:
• „Nu putem accepta eutanasia şi nu putem accepta îndârjirea terapeutică, în mijlocul unei zone obscure, foarte delicată, în care are loc dezbaterea. Consider că Statul ar trebui să exprime, în negativ, o lege, adică o lege minimă care să spună ce nu trebuie să se facă”.

Sfârşitul vieţii împarte comunitatea ştiinţifică care în acest termen cuprinde o serie de situaţii clinice ce merge de la starea vegetativă preexistentă stărilor patologice degenerative. Când sfârşeşte viaţa potrivit bioeticii? Maria Luisa Di Pietro, preşedintele Asociaţiei Ştiinţă şi Viaţă:
• „Răspunsul este acela de a continua mereu de a se îngriji de bolnav, a se îngriji de el în globalitatea persoanei, chiar acolo unde nu e posibilă vindecarea. Nu trebuie lăsată singură familia sa deoarece acolo unde e solitudine, unde stăpâneşte frica, unde e abandon se pot răspândi idei de renunţare relative la viaţă”.

Este mare riscul unei derive tot mai materialiste şi în acest sens prof. Francesco D’Agostino, preşedintele onorific al Comitetului naţional italian pentru Bioetică a vorbit despre deosebirea dintre viaţa biografică şi viaţa biologică: o ameninţare pentru demnitatea oricărei persoane:
• „Când biografia a pierdut orice semnificaţie este inutil a apăra bilogia; dacă un bolnav a intrat într-o fază terminală - deci biografic nu mai poate fi prezent în lume - este inutil a se bate pentru a-l face să supravieţuiască cât mai mult posibil. Eroarea antropologică a acestei perspective nu cunoaşte limite, deoarece pleacă de la ideea abstractă că numai un subiect într-o stare bună de sănătate fizică are o viaţă demnă de acest nume; adevărul este tocmai contrariul”.

Multe sunt perspectivele problemei asupra căreia se poate argumenta printr-o optică lărgită „deoarece - cum a spus mons. Fisichella - nu eliminând ceea ce raţiunea nu explică”, se pot da răspunsuri:
• „Numai în măsura în care suntem capabili să dăm un răspuns plină de iubiră, atunci se va fi în măsură să se înfrunte întrebarea privind sensul durerii şi al morţii; în caz contrar, chestiunea supra sensului vieţii va fi tot mai supusă la şantajul absurdului şi nu va putea întâlni omul în dimensiunea personală, care este cea a vieţii, nu a morţii”.
De fapt, cum se citeşte în cartea Cântarea Cântărilor, tare ca moartea este iubirea: un sentiment răscolitor şi aducător de mântuire.