Scrisoarea Pastorală de Paşti a Preafericitului Părinte Lucian , arhiepiscop major al Bisericii Române Unite, Greco-Catolică

(RV - aprilie 2009) Scrisoarea pastorală a Preafericitului părinte Lucian, Arhiepiscop şi Mitropolit al Arhieparhiei de Alba Iulia şi Făgăraş şi Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, la mărita Sărbătoare a Învierii Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos
 † LUCIAN
prin harul şi mila Bunului Dumnezeu, Arhiepiscop Major, Onoratului cler împreună slujitor, cuvioşilor călugări şi călugăriţe, iubiţilor credincioşi greco-catolici şi tuturor creştinilor iubitori de Dumnezeu.

„Ziua Învierii, popoare, să ne luminăm! Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Cristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruinţă.” (Irmosul primei Cântări a Canonului Învierii)

După ce l-am însoţit pe Isus spre patimă şi moarte, în Joia şi Vinerea Mare, anticipate de El la Cina cea de Taină şi după ce tăcuţi şi mişcaţi sufleteşte L-am însoţit până la mormânt, astăzi ne regăsim toţi credincioşii împreună pentru a celebra mărita Lui Înviere din morţi, Sărbătoarea tuturor sărbătorilor.

Vestea cea bună a Învierii lui Cristos, adusă de Îngerul Domnului femeilor mironosiţe, pe care am ascultat-o şi noi în slujba Învierii, ne umple sufletele de bucurie şi ne aminteşte de toate celelalte bune vestiri de la Întrupare, la Naşterea Domnului, întărindu-ne în speranţă şi înseninându-ne în bucurie.

Biserica ştie cât suntem de distanţi şi uneori confuzi în faţa misterului Învierii, tocmai pentru că adesea suntem apăsaţi şi îngreunaţi de grijile şi nevoile inerente ale vieţii, mai ales în ultima vreme când veştile negative şi nevoile reale îşi fac tot mai simţită prezenţa. De aceea, perioada Postului Mare se constituie într-o pregătire progresivă spre această sfântă zi. Lecturile biblice care ne-au însoţit, în mod special cele din Vechiul Testament, ne-au făcut să exaltăm sufleteşte, văzând minunile pe care Dumnezeu le-a împlinit în istoria mântuirii. Ele ne-au reamintit lungul parcurs pe care Dumnezeu îl face cu omenirea de la crearea lumii, în mod particular cu poporul ales, însoţindu-l prin evenimentele istoriei, spre realizarea planului Său, Învierea lui Cristos din morţi, în care omenirea redevine una.

În lumina acestui plan al lui Dumnezeu înţelegem sensul creaţiei, jertfa lui Avraam, exodul poporului din Egipt şi al trecerii prin Marea Roşie; înţelegem sensul vechilor cuvinte profetice şi legătura lor profundă cu viaţa fiecăruia dintre noi. Fiecare cuvânt sau eveniment tinde să exprime dragostea lui Dumnezeu cel Milostiv pentru omenirea întreagă şi dorinţa Sa de a ne face pe fiecare dintre noi părtaşi vieţii Fiului Său, făcându-ne să trecem de la întuneric şi moarte la lumină şi viaţă.

Atunci când Avraam urca muntele Moria pentru a aduce jertfă Domnului pe unicul său fiu, Isaac, era noapte, cum de asemenea era întuneric atunci când evreii jertfeau mielul pascal în Egipt. Întuneric şi frică mare era în sufletul lor, înainte de trecerea prin marea Roşie, când egiptenii îi urmăreau cu gândul de a-i pierde; noapte şi întuneric era în mormântul lui Isus după ce lespedea de piatră a acoperit şi pecetluit intrarea, dar Dumnezeu veghea în toate aceste momente. Din întunericul mormântului, lumina Domnului a strălucit dintr-o dată, alungând orice formă de noapte şi moarte din sufletul omului.

Mesagerul Domnului vesteşte mereu peste timp prin cuvântul Scripturii: Cristos a Înviat! Şi noi, primind cuvântul lui, cântăm azi împreună: Cristos a Înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte, viaţă dăruindu-le!

Întuneric este şi în jurul nostru în momentele triste ale vieţii, când moartea îi atinge pe cei dragi, când perspectiva viitorului ne înspăimântă din cauza creşterii violenţei şi extinde noaptea în sufletul părinţilor care suferă pentru copiii lor văzându-i pierduţi, prin alegerile lor greşite, când nedreptatea persistă şi drepturile personale şi colective par imposibil de dobândit, când surprindem egoism şi insensibilitate chiar şi în cei mai apropiaţi ai noştri. Toate acestea sunt înecate azi în bucuria victoriei lui Cristos asupra morţii şi a speranţei noastre în puterea lui Dumnezeu.

În noaptea sfântă am primit lumina care a fost distribuită tuturor oamenilor. Toţi ne-am făcut părtaşi luminii lui Cristos care ne luminează mereu calea şi avem certitudinea că viaţa noastră poate să se reînnoiască şi să crească în iubire.

În cuvântul său de învăţătură, rostit cu ocazia luminatei sărbători a Paştelui, sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă pe toţi să gustăm din bucuria credinţei: „Ospătaţi-vă toţi…, nimeni să nu iasă flămând. Gustaţi toţi din ospăţul credinţei; împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii. Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat Împărăţia cea de obşte. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertare a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului”.

Lumânarea aprinsă este semnul credinţei din suflet de care ne facem părtaşi şi purtători. Lumina şi credinţa devin sinonime şi amândouă sunt realităţi interioare ale vieţii noastre. O viaţă trăită în credinţă devine luminoasă şi frumoasă pentru fiecare persoană în orice timp şi împrejurări ale istoriei.
 
Iubiţi credincioşi,
Isus cel Înviat s-a arătat de mai multe ori şi în diferite momente, apostolilor şi altor multor persoane. „S-a înfăţişat pe Sine viu după patima Sa prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre Împărăţia lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 1,3). Apostolul Pavel ne spune că Isus „I-a apărut lui Chefa şi celor Doisprezece. Mai apoi s-a arătat la mai mult de cinci sute de fraţi odată”. Evanghelistul Ioan povesteşte de arătarea lui Isus, Mariei Magdalena (Ioan 20,1-18). El se arată pentru a reconstitui o serie de raporturi fie cu singure persoane, fie cu grupuri de persoane, pentru a dărui tuturor acea putere a învierii pe care El o trăieşte şi care este punctul central al istoriei. Între persoanele pe care Isus le întâlneşte suntem şi noi, pentru că fiecare dintre noi este întâlnit de către El, atât personal, cât şi comunitar, în Biserică.

Întâlnirea descrisă mai pe larg de către sfântul evanghelist Ioan, cea dintre Isus şi Maria Magdalena, unde Maria ne reprezintă în căutarea fiecăruia dintre noi a lui Isus cel Înviat, a sensului deplin şi definitiv al vieţii, a prieteniei care nu se sfârşeşte şi a plinătăţii vieţii în Dumnezeu, singura care poate umple pe deplin sufletul omenesc.

Fiecare dintre noi, ca şi Maria, aproape că se lasă prins de neliniştea unei asemenea căutări, ajunge să plângă în căutarea semnelor de speranţă, a acelor semne ale prezenţei lui Dumnezeu; căutare care devine tulburătoare atunci când semnele par să decepţioneze, sau când nu găsim răspuns imediat şi ni se pare că întâlnim doar tăcere. Maria Îl caută pe Isus în mormânt, adică în zona lucrurilor lumeşti, în experienţa cotidiană cu care ea este obişnuită şi în felul acesta nu-I permite Domnului să-i vină în întâmpinare din afara unei astfel de experienţe, de dincolo de ea.

Isus Înviat i se arată Mariei într-o prezenţă discretă, care este un apel făcut libertăţii şi o cheamă pe nume – Maria! în aşa fel încât să se simtă interpelată în suflet. Maria, care nu L-a putut recunoaşte cu ochii, Îl recunoaşte după voce, pentru că vocea exprimă mai bine interioritatea persoanei.

Şi noi, iubiţi fii sufleteşti, putem să-L ascultăm şi să-L descoperim în inimă pe Dumnezeu care ne iubeşte. În profunzimea sufletului putem să ne simţim chemaţi şi restituiţi identităţii noastre şi vocaţiei noastre de fii. Când vocea lui Isus ne atinge sufletul, atunci şi ochii ni se deschid şi putem să spunem: „L-am văzut pe Domnul!”

Rugăciunea rămâne dialogul nostru tainic şi personal cu Dumnezeu unde sufletul îşi regăseşte pacea şi speranţa se reînnoieşte.

În scrisoarea circulară din luna ianuarie pe care am adresat-o întregului cler şi tuturor credincioşilor Bisericii noastre am invitat pe fiecare la rugăciune atât pentru sine cât şi pentru Biserică. În momente mai dificile, sau în cele paşnice, rugăciunea rămâne cuvântul nostru pe care îl spunem Domnului şi prin care ne vine răspunsul de ajutor.

„Din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer Cristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi”
Iubiţi fii sufleteşti,
Continuăm în anul acesta să privim spre sfântul apostol Pavel, figură proeminentă a creştinismului, apostol al neamurilor şi model al preoţilor şi credincioşilor. Biserica ne recomandă să aprofundăm personalitatea şi operele lui atât pentru a marca cei două mii de ani de la naşterea sa, cât şi pentru a ne inspira şi îmbogăţi din zelul său misionar şi mai ales din dragostea lui pentru Cristos şi pentru Biserică.

Într-o societate marcată de profunde schimbări, pe fondul unui context general caracterizat de eclipsa valorilor creştine, pentru noi credincioşii, înnoirea vieţii sufleteşti prin convertire personală şi statornicie în credinţă, devine o necesitate, pentru a fi semn de speranţă pentru alţii, iar pentru noi înşine lumină şi bucurie în dimensiunea crucii.

Din râvnitor zelos al datinilor şi obiceiurilor strămoşeşti şi persecutor al creştinilor, Saul de altădată devine apostolul Pavel, după ce Isus cel Înviat i se arată pe calea spre Damasc. O lumină din cer mai puternică decât strălucirea soarelui, strălucind împrejurul lui îl învăluie şi un glas îl întreabă: „Saule, de ce Mă prigoneşti?” (Fapte 26,13-14). Era Isus Domnul care îi atinge inima şi conştiinţa, interpelându-l şi schimbându-i modul de a gândi şi a vedea. Lumina Învierii pătrunde adânc în sufletul lui, pentru moment devine orb şi tezaurul valorilor personale de până atunci este redimensionat. Conştiinţa lui se luminează şi inima se înflăcărează, de acum îl cunoaşte pe Domnul, a fost întâlnit de El şi viaţa lui s-a schimbat radical. El însuşi spune: „cele ce îmi erau mie câştig, acestea le-am socotit pentru Cristos pagubă, ba mai mult: eu pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Cristos Isus Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate şipe Cristos să-L dobândesc şi să mă aflu întru El, nu având dreptatea mea (…) ci pe aceea care este prin credinţa în Cristos, dreptatea cea de la Dumnezeu, pe temeiul credinţei le privesc drept gunoaie, ca ” (Filipeni 3,7-9).

Persecutând creştinii şi Biserica primară, Saul Îl persecuta pe Însuşi Isus cel Înviat care se identifică cu fiecare dintre ei. Cât de aproape este Domnul de noi creştinii şi în special de cei persecutaţi şi nedreptăţiţi pentru credinţa şi pentru valorile lor morale!


„Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a acelora este împărăţia cerurilor” (Mt.5,10).
Facem mereu recurs, iubiţi credincioşi, la memoria istorică, nu pentru a ne însuşi meritele înaintaşilor, ci pentru a le urma exemplul. Harul lui Dumnezeu este izvor de lumină sufletească şi însoţeşte fiecare suflet care se lasă găsit.

Contextul politic, social şi economic actual poate fi îmbunătăţit de fiecare dintre noi în măsura în care participăm la el reînnoiţi de har şi privim şi trăim realitatea în lumina credinţei. Convertirea personală este un proces continuu şi se realizează prin adeziunea noastră la valorile perene ale credinţei moştenite şi propuse de către Biserică. Din mila Bunului Dumnezeu, Biserica noastră continuă drumul şi misiunea ei în sânul poporului şi priveşte încrezătoare spre viitor.

Comunităţile creştine ale primului secol, a căror paternitate şi-o revendică apostolul Pavel, nu erau numeroase, nici favorizate de puterea politică de atunci, şi totuşi au fost sămânţa cea bună a Bisericii de mai târziu care a crescut şi tinde să ajungă la toate popoarele. Forţa unei comunităţi, a unei parohii, şi prin extensie a Bisericii stă în legătura puternică de iubire a credincioşilor între ei, manifestată în respectul faţă de toţi oamenii, indiferent de crezul şi apartenenţa lor. Iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, manifestată în Învierea lui Isus din morţi, este forţa care-l atrage pe om. Arătându-se apostolilor, după Înviere (Ioan 21,15-17), Isus îl întreabă pe sfântul Petru de trei ori: „Mă iubeşti mai mult decât aceştia?” pentru a ne aminti că viaţa de credinţă este în principal iubire faţă de Domnul care se manifestă în mod concret în iubirea faţă de fiecare semen de-al nostru. În dialogul dintre cei doi se face aluzie şi la modul în care Isus este centrul comunităţii creştine: Biserica fiind comunitatea celor care Îl pun pe Cristos în centrul dragostei lor, aşa cum face apostolul prin întreitul răspuns pe care îl dă: „Doamne Tu şti că Te iubesc!”.
 
Iubiţi credincioşi,
Ca în fiecare an, întâmpinăm Sărbătoarea Învierii cu faţa senină, îmbrăcaţi în haină luminată şi cu sufletul curăţat de păcate. Ne pregătim cât de bine putem pentru ca bucuria sărbătorii să fie deplină şi nu ar fi aşa dacă grija pentru cele spirituale nu ar avea întâietate în preocupările noastre. Învierea lui Isus din morţi deschide calea vieţii veşnice pentru fiecare om şi este izvor de lumină şi reînnoire sufletească: „Înviind a treia zi, şi cale făcând pentru tot trupul spre învierea din morţi, pentru că nu era cu putinţă a se ţine sub stricăciune Stăpânul vieţii, s-a făcut început a celor adormiţi, Cel întâi-născut din morţi, ca Însuşi să fie începătorul tuturor, întru toate” (Liturghia sfântului Vasile cel Mare).

Viaţa cea nouă pe care ne-a adus-o Isus cel Înviat la care participăm şi noi creştinii prin Botez, are două dimensiuni: una prezentă, statutul pe care îl avem de fii adoptivi ai lui Dumnezeu, şi una viitoare, învierea de apoi, însă aceasta din urmă depinde de cea dintâi.

Viaţa cea nouă constă, mai întâi, în posibilitatea înnoirii vieţii personale prin primirea sfintelor Taine, semne ale harului. O primire cât mai deasă şi o trăire a lor în sensul autentic pe care îl propun, ne asigură o legătură tainică, dar puternică cu Dumnezeu şi ne transformă treptat viaţa. Drumul sfinţeniei nu este o sintagmă, un fel de-a spune, ci este realitate vie şi concretă a unei vieţi care se lasă condusă de har, iar mijloacele privilegiate ale harului sunt sfintele Taine.

Itinerarul educativ natural al unei persoane cuprinde un început – naşterea, un punct culminant – maturitatea trăită în comuniune cu alţii şi etape intermediare – depăşirea căderii, experienţa limitei proprii şi a morţii. În acelaşi fel itinerarul educativ al Sărbătorii Învierii se împlineşte în economia sfintelor Taine: începutul vieţii harice este dat de Botez care ne deschide perspectiva vieţii veşnice şi ne oferă posibilitatea unui parcurs spiritual prin care să dobândim viaţa veşnică.

Taina sfintei Euharistii constituie punctul culminant al vieţii creştine. Prin ea trăim plinătatea comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii noştri.

Etapele intermediare ale vieţii sunt susţinute de celelalte sfinte Taine; Prin Mărturisire omul îşi recunoaşte limitele şi odată cu ele greşelile şi păcatele comise. Cine nu primeşte această sfântă Taină nu se recunoaşte pe sine nevoiaş de harul şi ajutorul lui Dumnezeu, ci se consideră pe sine mereu justificat şi îndreptăţit, cauza răului văzând-o mereu în altul. Omul nu poate să renască la viaţa cea nouă, dacă nu îşi mărturiseşte păcatele şi nu îşi propune evitarea lor pe viitor, recunoscându-le ca fiind parte a vieţii vechi. Prin sfânta Taină a Căsătoriei, bărbatul şi femeia trăiesc comuniunea de iubire dintre ei ca parte a alianţei dintre ei şi Dumnezeu. Familia este binecuvântată şi parcursul vieţii stă sub semnul iubirii jertfelnice care se reînnoieşte prin har.

Înnoirea vieţii este, aşadar, chemare şi exigenţă interioară a sufletului precum şi rod al voinţei şi al străduinţei omului. Numai o schimbare permanentă a minţii şi o creştere progresivă a dragostei dintre oameni poate să aducă şi o schimbare majoră a societăţii şi o îmbunătăţire calitativă a vieţii. Sfântul apostol Pavel ne îndeamnă prin Epistola către Romani: „nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit” (Rom 12,2).

În contextul cultural actual al amestecului de doctrine şi învăţături, pe fondul unui subiectivism accentuat care nu diferenţiază binele de rău ci îl consideră ca atare, bine, întrucât îl identifică cu plăcerea, devine un imperativ pentru creştin de a discerne şi deosebi spiritele, învăţăturile şi mentalităţile care le susţin. Schimbarea mentalităţii colective nu poate fi decât rodul convertirii personale a fiecăruia dintre noi şi a mărturiei comune pe care să o dăm ca şi credincioşi acolo unde ne aflăm. Se vorbeşte mereu, în toate domeniile, de la cel politic, la cel social şi instituţional, de nevoia schimbării şi a reformării, de nevoia înnoirii. Orice schimbare autentică în bine a instituţiilor şi chiar a societăţii nu poate să pornească decât de la schimbarea personală a omului, de la convertirea inimii şi trăirea în credinţă. Viaţa morală este rodul unui crez personal, fiind o oglindă care reflectă viaţa creştină.

Biserica rămâne pe mai departe prin învăţătura ei moştenită de la însuşi Domnul Cristos susţinătoarea şi apărătoarea noastră pe drumul vieţii de credinţă.
Cu aceste gânduri, iubiţi fii sufleteşti, vă însoţesc în rugăciune pe fiecare dintre dumneavoastră, familiile şi pe cei dragi ai Dumneavoastră. Privesc cu încredere la tineri, îndemnându-i să nu se îndepărteze de Biserică, ci cu răbdare să-L caute pe Isus cel Înviat, speranţa lor şi a lumii întregi, care nu îi va decepţiona, ci dimpotrivă le va lumina calea şi le va împlini dorinţa cea mai tainică a inimii.
Vă dorim tuturor Sărbători Sfinte şi binecuvântate, alese haruri cereşti şi bucurie deplină în Domnul Isus cel Înviat din morţi!
Cristos a Înviat!
† LUCIAN
 Arhiepiscop şi Mitropolit al Arhieparhiei de Alba Iulia şi Făgăraş - Blaj Arhiepiscop Majoral Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică

Dată în Blaj, la 19 aprilie,
Sărbătoarea Învierii Domnului nostru Isus Cristos,
Anul Domnului 2009

În serviciul audio, forma adaptată pentru Radio Vatican şi în numele celorlalţi episcopi greco-catolici români: