Evocat într-un Simpozion la Palatul de Sticlă de la New York, discursul lui Benedict al XVI-lea pronunţat la ONU în data de 18 aprilie anul trecut

(RV - 17 aprilie 2009) Misiunea oficiului de Observator permanent al Sfântului Scaun la Naţiunile Unite a promovat joi un Simpozion pentru a comemora prima aniversare a discursului pe care Benedict al XVI-lea l-a ţinut la Adunarea Generală a ONU în data de 18 aprilie anul trecut, în timpul călătoriei sale apostolice în Statele Unite. La întâlnirea de la Palatul de Sticlă au luat parte membri ai diplomaţiei mondiale, reprezentanţi ai lumii academice şi ecleziastice. Ex-ambasadoarea Statelor Unite pe lângă Sfântul Scaun, Mary Ann Glendon, a ţinut discursul principal, urmat de intervenţii ale altor personalităţi. Să amintim pasaje mai însemnate din discursul Papei într-o evocare a evenimentului.

În faţa adunării generale a delegaţilor ONU, Benedict al XVI-lea face ca totul să rotească în jurul unui punct cardinal: respectarea demnităţii inalienabile a oricărei persoane umane, „punctul cel mai înalt al planului creator al lui Dumnezeu pentru lume şi pentru istorie”. Acesta, subliniază cu insistenţă Papa, a fost şi este unul dintre principiile de bază ale ONU, împreună cu „dorinţa de pace şi căutarea dreptăţii”, „cooperarea umanitară şi asistenţa”.
Pontiful spune explicit că prezenţa sa la Palatul de sticlă „este un semn de stimă” pentru Organizaţia întemeiată în 1945 şi recunoaşte într-un pasaj că „meritul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului este acela de a fi permis diferitelor culturi, expresii juridice şi modele instituţionale să conveargă în jurul unui nucleu fundamental de valori şi, în consecinţă, de drepturi”. Totuşi lumea s-a schimbat în 60 de ani. Iar într-o lume în care, observă cu francheţe Suveranul Pontif, „experimentăm evidentul paradox al unui consens multilateral ce continuă să fie în criză din cauza subordonării deciziilor luate de puţini”, în timp ce problemele lumii - adaugă papa Benedict - cer „acţiunea colectivă din partea comunităţii internaţionale”, trebuie deci „să fie dublate eforturile în faţa presiunilor pentru a reinterpreta principiile de bază ale Declaraţiei”, fără a-i compromite unitatea intimă, încât să faciliteze o îndepărtare de protecţia demnităţii umane pentru a satisface simple interese, adesea interese particulare”.
• „Fiecare Stat are îndatorirea primordială de a proteja propria populaţie de violări grave şi continue ale drepturilor umane, precum şi de consecinţele crizelor umanitare, provocate fie de natură fie de om. Dacă Statele nu sunt în măsură să garanteze o asemenea protecţie, comunitatea internaţională trebuie să intervină prin mijloacele juridice prevăzute de Carta Naţiunilor Unite şi de alte instrumente internaţionale”.

Benedict al XVI-lea denunţă acea declinare în pierdere a drepturilor ce derivă din legea naturală înfăptuită, observă, de „o concepţie relativistă” din cauza căreia interpretarea unor asemenea drepturi se transformă într-o anumită politică sau într-un anumit context cultural şi social, cu aspectele lor utilitariste departe de ideea binelui comun. Din contra, susţine:
• „Viaţa comunităţii, la nivel atât intern cât şi internaţional, arată clar cum respectarea drepturilor şi garanţiile ce urmează din ea sunt măsuri ale binelui comun care servesc la evaluarea raportului dintre justiţie şi injustiţie, dezvoltare şi sărăcie, securitate şi conflict. Promovarea drepturilor omului rămâne strategia cea mai eficace pentru eliminarea inegalităţilor dintre ţări şi grupuri sociale, precum şi pentru o creştere a securităţii”.

Drepturile trebuie să aibă deci un suflet. Dacă sunt propuse „simplu în termeni de legalitate - afirmă Papa - ele riscă să devine slabe”. Şi chiar „noile drepturi” care se prezintă azi pe scena istoriei au nevoie de coloana vertebrală „a solidarităţii”. Acest lucru devine mai uşor, continuă Benedict al XVI-lea, când transcendenţa devine o valoare obiectivă a vieţii şi nu doar ceva subiectiv. „Dimensiunea religioasă” favorizează o mai mare sensibilitate faţă de valorile dreptăţii şi păcii. Şi aceasta, aminteşte Pontiful roman, trebuie să conducă ONU la o reînnoită apărare a dreptului de libertate religioasă”:
• „Este de neconceput de aceea ca unii credincioşi să trebuiască să suprime o parte din ei înşişi - credinţa lor - pentru a fi cetăţeni activi; nu ar trebui niciodată să fie necesar ca cineva să-l renege pe Dumnezeu spre a se putea bucura de propriile drepturi (…) Nu se poate limita deplina garanţie a libertăţii religioase la libera exercitare a cultului; din contra, trebuie să fie ţinută în justă consideraţie dimensiunea publică a religiei şi prin urmare posibilitatea credincioşilor de a-şi îndeplini rolul lor în construirea ordinei sociale”.

Benedict al XVI-lea termină dând asigurări Naţiunile Unite de voinţa Sfântului Scaun de a oferi în mod coerent „propria contribuţie în sfera etică şi morală şi prin libera activitate a propriilor credincioşi”. Naţiunile Unite, încheie Benedict al XVI-lea discursul la ONU, din data de18 aprilie 2008, „rămân un loc privilegiat în care Biserica este angajată să poarte propria experienţă ’în umanitate’, dezvoltată de-a lungul secolelor între popoare de orice rasă şi cultură, şi să o pună la dispoziţia tuturor membrilor comunităţii internaţionale”.
 
Aici serviciul audio: