Mesajul pentru Cea de-a XLVI-a Zi Mondială a Vocaţiilor: duminică 3 mai 2009
(RV - 31 martie 2009) Preluăm de pe situl ercis.ro traducerea
Mesajului pentru Cea de-a XLVI-a Zi Mondială a Vocaţiilor . Veneraţi
fraţi în Episcopat şi în Preoţie, Iubiţi fraţi şi surori! Cu ocazia apropiatei
Zile Mondiale de Rugăciune pentru Vocaţii la Preoţie şi la Viaţa Consacrată, care
va fi celebrată la 3 mai 2009, duminica a IV-a a Paştelui, îmi face plăcere să invit
întregul popor al lui Dumnezeu să reflecteze asupra temei: "Încrederea în iniţiativa
lui Dumnezeu şi răspunsul omului". Răsună veşnic în Biserică îndemnul lui Isus adresat
discipolilor săi: "Rugaţi-l deci pe Domnul secerişului să trimită lucrători la secerişul
lui" (Mt 9,38). Rugaţi-l! Apelul urgent al Domnului subliniază că rugăciunea
pentru vocaţii trebuie să fie neîntreruptă şi încrezătoare. Într-adevăr, numai dacă
este animată de rugăciune, comunitatea creştină poate efectiv "să aibă credinţă şi
speranţă mai mare în iniţiativa divină" (Exortaţia apostolică post-sinodală Sacramentum
caritatis, 26).
Vocaţia la preoţie şi la viaţa consacrată constituie un
dar divin special, care se inserează în vastul proiect de iubire şi de mântuire pe
care Dumnezeu îl are pentru fiecare om şi pentru întreaga omenire. Apostolul Paul,
pe care-l amintim în mod special în timpul acestui An Paulin cu ocazia a două mii
de ani de la naşterea sa, scriind efesenilor, afirmă: "Binecuvântat să fie Dumnezeu
şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a binecuvântat cu orice fel de binecuvântare
spirituală în cele cereşti, în Cristos, întrucât ne-a ales în el mai înainte de întemeierea
lumii ca să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui în iubire" (Ef 1,3-4). În
chemarea universală la sfinţenie iese în evidenţă iniţiativa specială a lui Dumnezeu,
cu care el alege pe unii pentru ca să-l urmeze mai îndeaproape pe Fiul său Isus Cristos
şi să fie slujitorii şi martorii lui privilegiaţi. Învăţătorul divin i-a chemat personal
pe apostoli "ca să fie cu el, să-i trimită să predice şi să aibă putere să alunge
diavolii" (Mc 3,14-15); la rândul lor, ei şi-au asociat alţi discipoli, colaboratori
fideli în slujirea misionară. Şi astfel, răspunzând la chemarea Domnului şi docili
faţă de acţiunea Duhului Sfânt, cete nenumărate de preoţi şi de persoane consacrate,
în decursul secolelor, s-au pus în Biserică în totală slujire a evangheliei. Dacă
este adevărat că în unele regiuni ale pământului se înregistrează o lipsă îngrijorătoare
de preoţi şi că dificultăţi şi obstacole însoţesc drumul Bisericii, ne susţine certitudinea
de neclintit că cel care o conduce trainic pe cărările timpului spre împlinirea definitivă
a împărăţiei este el, Domnul, care în mod liber alege şi invită la urmarea lui persoane
de orice cultură şi de orice vârstă, conform planurilor de nepătruns ale iubirii sale
milostive.
De aceea prima noastră datorie este de a menţine vie, cu rugăciune
neîncetată, această invocare a iniţiativei divine în familii şi în parohii, în mişcările
şi în asociaţiile angajate în apostolat, în comunităţile călugăreşti şi în toate structurile
vieţii diecezane. Trebuie să ne rugăm pentru ca întregul popor creştin să crească
în încrederea în Dumnezeu, convins că "Domnul secerişului" nu încetează să ceară unora
să-şi angajeze în mod liber existenţa lor pentru a colabora cu el mai strâns în opera
mântuirii. Şi din partea celor chemaţi se cere ascultare atentă şi discernământ prudent,
adeziune generoasă şi promptă la proiectul divin, aprofundare serioasă a ceea ce ţine
de vocaţia sacerdotală şi călugărească pentru a-i corespunde în mod responsabil şi
convins. Catehismul Bisericii Catolice aminteşte în mod oportun că iniţiativa liberă
a lui Dumnezeu cere răspunsul liber al omului. Un răspuns pozitiv care presupune mereu
acceptarea şi împărtăşirea proiectului pe care Dumnezeu îl are pentru fiecare; un
răspuns care să primească iniţiativa de iubire a Domnului şi să devină pentru cel
care este chemat o exigenţă morală obligatorie, un omagiu recunoscător adus lui Dumnezeu
şi o cooperare totală la planul pe care el îl urmăreşte în istorie (cf. nr.
2062).
Contemplând misterul euharistic, care exprimă în mod suprem darul liber
făcut de Tatăl în persoana Fiului unul născut pentru mântuirea oamenilor, şi disponibilitatea
deplină şi docilă a lui Cristos în a bea până la capăt "paharul" voinţei lui Dumnezeu
(cf. Mt 26,39), înţelegem mai bine că "încrederea în iniţiativa lui Dumnezeu"
modelează şi dă valoare "răspunsului uman". În Euharistie, darul perfect care realizează
proiectul de iubire pentru răscumpărarea lumii, Isus se jertfeşte liber pentru mântuirea
omenirii. "Biserica - a scris iubitul meu predecesor Ioan Paul al II-lea - a primit
Euharistia de la Cristos, Domnul ei, nu ca pe un dar oarecare, deşi e de mare preţ
printre celelalte daruri, ci ca pe darul prin excelenţă, căci este darul de sine însuşi,
al persoanei lui în umanitatea sa sfântă şi al lucrării lui de mântuire" (Enciclica
Ecclesia de Eucharistia, 11).
Pentru a perpetua acest mister de mântuire
peste secole, până la întoarcerea glorioasă a Domnului, sunt destinaţi preoţii, care
tocmai în Cristos euharistic pot să contemple modelul excelent al unui "dialog vocaţional"
între iniţiativa liberă a Tatălui şi răspunsul încrezător al lui Cristos. În celebrarea
euharistică este însuşi Cristos care acţionează în cei pe care el îi alege ca slujitori
ai săi; îi susţine pentru ca răspunsul lor să se dezvolte într-o dimensiune de încredere
şi de recunoştinţă care să risipească orice frică, şi atunci când devine mai puternică
experienţa propriei slăbiciuni (cf. Rom 8,26-30), sau devine mai aspru contextul
de neînţelegere sau chiar de persecuţie (cf. Rom 8,35-39).
Conştiinţa
că sunt mântuiţi de iubirea lui Cristos, că fiecare sfântă Liturghie alimentează în
credincioşi şi în special în preoţi, nu poate să nu trezească în ei o abandonare încrezătoare
în Cristos care şi-a dat viaţa pentru noi. A crede în Domnul şi a accepta darul său,
duce aşadar la încredere în el cu suflet recunoscător aderând la proiectul său de
mântuire. Dacă acest lucru se întâmplă, cel "chemat" abandonează de bunăvoie toate
şi intră la şcoala învăţătorului divin; atunci începe un dialog rodnic între Dumnezeu
şi om, o întâlnire misterioasă între iubirea Domnului care cheamă şi libertatea omului
care în iubire îi răspunde, simţind cum răsună în sufletul său cuvintele lui Isus:
"Nu voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi şi v-am constituit ca să mergeţi
şi să aduceţi rod, iar rodul vostru să rămână" (In 15,16).
Această
împletire de iubire între iniţiativa divină şi răspunsul omului este prezentă, în
manieră minunată, şi în vocaţia la viaţa consacrată. Conciliul al II-lea din Vatican
aminteşte: "Sfaturile evanghelice ale curăţiei închinate lui Dumnezeu, sărăciei şi
ascultării, fiind întemeiate pe cuvintele şi exemplul Domnului şi fiind recomandate
de apostoli şi de părinţii Bisericii, de învăţătorii şi păstorii ei, sunt un dar divin
pe care Biserica l-a primit de la Domnul său şi pe care, prin harul lui, îl păstrează
necontenit" (Lumen gentium, nr. 43). Încă o dată, Isus este modelul exemplar
de adeziune totală şi încrezătoare la voinţa Tatălui, la care fiecare persoană consacrată
trebuie să privească. Atraşi de el, încă din primele secole ale creştinismului, mulţi
bărbaţi şi femei au părăsit familie, terenuri, bogăţii materiale şi tot ceea ce omeneşte
este de dorit, pentru a-l urma cu generozitate pe Cristos şi a trăi fără compromisuri
evanghelia sa, devenită pentru ei şcoală de sfinţenie radicală. Şi astăzi mulţi parcurg
tot acest exigent itinerar de desăvârşire evanghelică şi realizează vocaţia lor cu
profesiunea sfaturilor evanghelice. Mărturia acestor fraţi şi surori ai noştri, în
mănăstirile de viaţă contemplativă ca şi în institutele şi în congregaţiile de viaţă
apostolică, aminteşte poporului lui Dumnezeu de "acel mister al împărăţiei lui Dumnezeu
care deja acţionează în istorie, dar aşteaptă realizarea sa deplină în ceruri" (Exortaţia
apostolică post-sinodală Vita consecrata, 1).
Cine se poate considera
vrednic de a accede la slujirea sacerdotală? Cine poate îmbrăţişa viaţa consacrată
bazându-se numai pe resursele sale umane? Încă o dată, este util de reafirmat că răspunsul
omului la chemarea divină, atunci când este conştient că Dumnezeu e cel care ia iniţiativa
şi tot el e cel care duce la capăt proiectul său de mântuire, nu se acoperă niciodată
cu calculul temător al slujitorului leneş care de frică a ascuns sub pământ talantul
încredinţat lui (cf. Mt 25,14-30), ci se exprimă într-o adeziune promptă la
invitaţia Domnului, aşa cum a făcut Petru atunci când n-a ezitat să arunce din nou
năvoadele deşi se trudise toată noaptea fără să prindă nimic, încrezându-se în cuvântul
său (cf. Lc 5,5). Fără a abdica deloc de la responsabilitatea personală, răspunsul
liber al omului dat lui Dumnezeu devine astfel "coresponsabilitate", responsabilitate
în şi cu Cristos, în virtutea acţiunii Duhului Sfânt; devine comuniune cu acela care
ne face capabili să aducem rod mult (cf. In 15,5).
Răspuns uman emblematic,
plin de încredere în iniţiativa lui Dumnezeu, este "Amin"-ul generos şi deplin al
Fecioarei din Nazaret, rostit cu adeziune umilă şi fermă la planurile celui preaînalt,
comunicate ei de trimisul ceresc (cf. Lc 1,38). "Da"-ul său prompt i-a permis
să devină mama lui Dumnezeu, mama Mântuitorului nostru. Maria, după acest prim "fiat",
a trebuit să-l repete de atâtea alte ori, până în momentul culminant al răstignirii
lui Isus, atunci când "stătea lângă cruce", aşa cum notează evanghelistul Ioan, co-părtaşă
de durerea atroce a Fiului său nevinovat. Şi tocmai de pe cruce, Isus muribund ne-a
dat-o ca mamă şi ne-a încredinţat ei ca fii (cf. In 19,26-27), Mamă în special
a preoţilor şi a persoanelor consacrate. Ei aş vrea să-i încredinţez pe cei care simt
chemarea lui Dumnezeu de a porni la drum pe calea preoţiei ministeriale sau în viaţa
consacrată.
Iubiţi prieteni, nu vă descurajaţi în faţa dificultăţilor şi a
îndoielilor; încredeţi-vă în Dumnezeu şi urmaţi-l cu fidelitate pe Isus şi veţi fi
martori ai bucuriei care provine din unirea intimă cu el. Imitând-o pe Fecioara Maria,
pe care generaţiile o proclamă fericită pentru că a crezut (cf. Lc 1,48), angajaţi-vă
cu toată energia spirituală ca să realizaţi proiectul de mântuire al Tatălui ceresc,
cultivând în inima voastră, asemenea ei, capacitatea de a vă uimi şi de a-l adora
pe cel care are puterea de a face "lucruri mari" pentru că numele său e sfânt (cf.
Lc 1,49). Din Vatican, 20 ianuarie 2009Benedictus pp.
XVI