Iubirea: cuvântul care ţine lumea laolaltă

(RV - 6 aprilie 2009) Grecii şi crucea. Evanghelia duminicii a cincia din Postul Mare, ciclul B, care ne vorbeşte despre semnificaţia crucii, începe cu un episod în aparenţă curios. Unii dintre greci (Ellenes spune textul), s-au prezentat la apostolii - Filip şi apoi Andrei - cerându-le să-l poată vedea şi vorbi cu Isus. Au vorbit, dar nu ştim ce i-au spus sau ce l-au întrebat. Se poate însă deduce din structura textului care constituie răspunsul dat lor de Isus.

Ceva despre greci. Pentru noi europenii din secolul XXI, grecii constituie o mică naţiune, situată la marginea Europei, aproape la graniţa cu Asia, marele continent. Pe timpul lui Isus, Grecia se afla în centrul Imperiului. Istoricii romani au scris că prin cucerirea Greciei, poporul roman învingător a fost învins sub aspect cultural de poporul învins. Roma nu a mai fost aceeaşi după ce a cucerit Grecia.
Cultura Imperiului, cu care creştinismul antic a trebuit să se confrunte, este cultura greacă, care devenise patrimoniu al întregului Imperiu roman. Confruntarea care a existat între această cultură şi cultura creştină a durat aproape patru secole, şi se desfăşura nu numai asupra teologiei - Dumnezeu sau zei? -, dar şi asupra antropologiei: Ce este omul, ce valoare are raţiune umană, care sunt valorile sale, ce sens au pentru el evenimentele pământeşti şi mai ales viaţa şi moartea?

Poziţia grecilor. Idealul suprem al grecilor era omul kalòs kai agathòs, frumos şi bun, puternic, isteţ şi inteligent dar care la sfârşit era învins de un destin potrivnic. Pentru ce se întâmplă astfel?, se întrebau. Pentru a da o interpretare speranţelor înşelătoare ale oamenilor, grecii au inventat tragedia. Între cei mai mari scriitori de tragedii a fost în secolul 5 Eschil, urmat de Sofocle şi Euripide.
Tragediile descriau suferinţele popoarelor, durerea celui nevinovat, moartea tragică a eroului, vremelnicia celor mai dragi sentimente, fatalitatea ce apasă asupra istoriei, şi incapacitatea absolută a omului de a rezolva „marile” probleme. De aceea, deseori, la sfârşitul tragediilor intra în scenă o divinitate (deus ex machina), care declara că evenimentele umane sunt supuse unui destin inexorabil fatum - moira, împotriva căruia nici zeii nu pot face nimic.

Motivul pentru care grecii i s-au adresat lui Isus. Probabil l-au întrebat: „Tu care vorbeşti continuu despre moarte, ce idee ai despre acest eveniment care spulberă toate speranţele omului? Tu îndemni ucenicii tăi să creadă într-un Dumnezeu iubire. Cum se poate împăca această idee religioasă cu certitudinea morţii, în care se stinge orice tip de legătură dintre Dumnezeu şi om?”

Răspunsul lui Isus. Răspunsul lui Isus dat grecilor se articulează în trei puncte. Înainte de toate el le-a spus că moartea nu are un sens în sine, deoarece sensul morţii este viaţa, asemenea seminţei care, căzută în pământ, pare că moare, în timp ce, de fapt, pregăteşte o nouă viaţă:
„Adevăr, adevăr vă spun că, dacă bobul de grâu căzut în pământ nu moare, rămâne singur, iar dacă moare, aduce mult rod” (In 12,24).
Apoi, vorbind despre Dumnezeu-iubire, a spus că, deşi era tulburat de „ceasul acela”,ceasul morţii sale de acum aproape, el era sigur că Tatăl nu numai că nu il va abandona, dar avea să-l preamărească:
„Acum sufletul meu este tulburat. Dar ce să zic, „Tată, scapă-mă de ceasul acesta?” Nicidecum! Căci tocmai de aceea am ajuns la ceasul acesta. Tată preamăreşte numele tău!” Atunci din cer s-a auzit un glas: „L-am preamărit şi încă îl voi preamări” (In 12, 27-28).
Al treilea punct al răspunsului lui Isus dat grecilor asupra sensului morţii este următorul: „Iar eu, după ce voi fi înălţat de la pământ îi voi atrage la mine pe toţi oamenii” (In 12, 32).
Aici dialogul lui Isus cu grecii este absorbit în teologia lui Ioan, care se distanţează infinit de oricare idee, pe care nu numai grecii, dar nici toate popoarele şi toate religiile necreştine, inclusiv din vremea noastră, nu o au despre Dumnezeu, despre moarte şi despre soarta oamenilor după moarte. Miezul răspunsului stă în cuvântul-cheie care ţine lumea împreună.

Cuvântul pierdut. Doamna trase de o parte perdeluţa neagră şi privi afară din caleaşcă. Strada era ticsită de un mare număr de femei şi bărbaţi care mergeau în sens opus. „De unde veniţi?”, a întrebat doamna. Au răspuns: „De pe muntele cerului”. „Şi unde mergeţi?, a întrebat. Au zis: „Mergem în căutarea cuvântului pierdut”. „Era important?”. „Da, foarte important. Era cheia pentru a înţelege spectacolul neîntrerupt care ţinea lumea laolaltă”. Acum, lipsită de acest cuvânt, „lumea consistă doar din fragmente, care nu mai au nimic de a face unul cu altul” ( Michael Ende, La storia infinita, Longanesi, Milano 1981).

Existau şi pe timpul lui Isus unii care căutau acest cuvânt. Între atâţia, un rabin în vârstă cu numele de Nicodim, care într-o convorbire cu Isus durată o noapte întreagă, a descoperit cuvântul pe care îl căuta, când Isus i-a spus: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In 3,16).

Iubirea: acesta este cuvântul care „ţine unită lumea” şi fără de care „lumea consistă doar din fragmente, inclusiv religioase, ce nu au nimic de a face unele cu altele”. Lumea s-a născut din Iubire, trăieşte numai în Iubire şi se va salva în Iubire: aceasta este revelaţia pe care Isus a adus-o lumii; iar semnul cel mai mare al acestei Iubiri care salvează este Acela care şi-a dat viaţa pentru ca oamenii să aibă viaţă (cf In, 3-16-17).

Toate religiile evanghelizează cuvinte ce servesc la salvarea vieţii umane din latura sumbră şi cenuşie. Asemenea cuvinte sunt ca stindardele înălţate în timpul unei parade pentru ca toţi să le vadă şi să le exalte, sau înălţate înaintea unei bătălii pentru ca luptătorii să capete curaj şi mai ales să-şi amintească pentru ce şi pentru cine se avântă în luptă.

Creştinismul şi crucea. Creştinismul înalţă de secole crucea ca stindard al său. Străjuieşte pretutindeni pe unde trec fiii săi pentru a le insufla curaj când sunt deprimaţi, amintindu-le că au fost răscumpăraţi de un Dumnezeu care i-a iubit prin dăruirea Fiului său care şi-a dat viaţa pentru ei.
Nu e vorba de un semn macabru, cum pretinde cine se scandalizează de expunerea creştină a Răstignitului. Sfântul Paul spune că „În timp ce iudeii cer semne, iar grecii caută înţelepciunea, noi îl predicăm pe Cristos cel răstignit, scandal pentru iudei şi nebunie pentru păgâni, dar pentru cei chemaţi, fie iudei, fie greci, Cristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu” (1Cor 1,22-24).

Privirea care salvează. Este vorba de un semn important al Bisericii creştine. În Evanghelia după Ioan se citeşte că, atunci când Isus a murit, soldaţii zdrobiră fluierele picioarelor celui dintâi şi ale celuilalt tâlhar care era răstignit cu el. Dar când au venit la Isus şi au văzut că deja murise, nu i-au zdrobit fluierele picioarelor, ci unul dintre soldaţi i-a străpuns coasta cu o suliţă şi îndată a ieşit sânge şi apă. Acestea s-au făcut ca să se împlinească Scriptura: Nu i se va zdrobi nici un os (Cf Ex 12,46). Iar altă Scriptură mai spune: Vor privi la cel pe care l-au străpuns” (Cf Zah 12,10; Cf In 19, 32-37).

Concludem cu autorul Scrisorii către Evrei: "Prin urmare, şi noi, care avem un astfel de nor de martori, care ne înconjoară, să dăm la o parte orice povară şi păcatul care ne împrsoară, să alergăm cu perseverenţă în lupta care ne stă înainte, cu ochii aţintiţi la Isus, începutul şi desăvrârşirea credinţei, care, în vederea bucuriei ce îi era propusă, a îndurat crucea şi, neţinând seama de ruşinea ei, s-a aşezat la dreapta tronului lui Dumnezeu" (Ev 12, 1-2)

(Radio Vatican, A.Lucaci, prelucrare, martie 2009).