Consideraţii omiletice la Duminica a III-a din Postul Mare, An B
(RV - 14 martie 2009) E ziua Domnului. Răsună încă o dată în Postul
Mare afirmaţia Sfântului Ioan, concisă şi solemnă, pregnantă şi incisivă: „Atât
de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut; oricine crede
în el are viaţa veşnică” (In 4,16). Este versul la Evanghelia Liturghiei
pentru Duminica a doua din Postul Mare.
Că Isus, Unsul Tatălui pentru o misiune
universală a venit în lume aşezându-şi cortul între oameni nu spre osândirea ci pentru
salvarea noastră, este un adevăr de o evidenţă unică în Noul Testament. Este suficient
să ne reamintim de parabolele milostivirii rostite de Isus: despre oaia rătăcită,
una din o sută; despre drahma pierdută, una din zece; despre fiul risipitor, unul
din doi. „Vă spun - conclude Isus - va fi mai mare bucurie în cer pentru un păcătos
care se converteşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de
convertire” (Lc 15, 7).
La parabolele îndurării se adaugă faptele
de bunătate şi milă: femeia păcătoasă, purificată mai albă decât zăpada şi
privilegiată în seria apariţiilor Celui Înviat din morţi; femeii prinse în păcat Isus
îi spune: „Nici eu nu te condamn; mergi, de acum să nu mai păcătuieşti” (In
8,11), după ce mai înainte îi provocase să plece pe cei care o condamnau. Nu uităm
nici iertarea acordată lui Petru care l-a tăgăduit de trei ori şi pe care Isus urma
să zidească Biserica sa. În sfârşit, pe cruce, Isus se va ruga pentru cei care îl
schingiuiau şi îl huleau „Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac”, iar pe tâlharul din dreapta
care îl imploră pătruns de căinţă „aminteşte-ţi de mine în împărăţia ta”, Isus îl
asigură spunându-i „astăzi vei fi cu mine în rai”.
Sunt doar câteva referinţe,
reproduse din memorie, în intenţia de a încadra şi însufleţi cântarea de intrare la
liturghia acestei duminici luată din Psalmul 24,15-16:“Ochii
mei sunt pururea spre Domnul, căci el scoate din laţ picioarele mele. Caută spre mine
şi mă miluieşte, căci singur şi sărman sunt eu”. Strigătul
psalmistului aminteşte de invocaţia formulată de Isus în rugăciunea Tatăl nostru:
„Şi ne mântuieşte de cel rău!”, „izbăveşte-ne de cel viclean”.
Păcatul
este singurul rău adevărat ce robeşte şi încătuşează pe om, deşi mulţi continuă
să considere drept semn de libertate, aşa cum credea fiul risipitor când a lăsat casa
părintească pentru a se aventura în lume. Şi cunoaşte bine cum a sfârşit. Convertirea
vieţii presupune convingerea profundă că, aşa cum proclamă rugăciunea zilei, Dumnezeu
este izvor de bunătate şi îndurare. El ne-a arătat că postul, rugăciunea şi pomana,
faptele de pocăinţă cele mai recomandate în toată Scriptura, vindecă rănile pricinuite
de păcat, de aceea încă o dată îl rugăm: „priveşte cu bunăvoinţă spre noi, cei care,
apăsaţi de povara greşelilor, ne recunoaştem vinovăţia, şi ridică-ne mereu cu îndurarea
ta.”
Coerenţa este obligatorie. Dacă Dumnezeu este izvorul a toată bunătatea
şi îndurarea, la cine vom merge, cui ne vom adresa în căutările noastre? Ceea ce vom
afla în altă parte nu va fi niciodată adevăratul bine. Trebuie să recuperăm această
convingere profundă înainte de o nouă experienţă dezamăgitoare pe drumul vieţii.
Postul Mare este timpul prielnic pentru revizuirea vieţii, pentru purificarea
minţii şi dorinţelor inimii şi îndreptarea drumului pe care păşim. S-ar putea ca
revizuirea vieţii să necesite o schimbare de direcţie sau chiar o întoarcere înapoi
de pe drumul greşit ce nu duce nicăieri sau sfârşeşte în prăpastie, spre a relua de
la capăt cu reînnoit elan calea vieţi şi comuniunii cu Dumnezeu, izvorul oricărui
bine. Calea legământului cu Dumnezeu ne este cunoscută din revelarea celor zece
cuvinte, a decalogului. Numite impropriu, cele zece porunci, trebuie observat
că nu este vorba de un cod de legi impus pentru menţinerea supuşilor în starea de
sclavie, ci de un adevărat dar de sus şi mijloc indispensabil pentru a intra în raport
cu voinţa lui Dumnezeu spre a-i dovedi propria iubire. Prima lectură propune la Liturghia
duminicii cuvintele rostite de Dumnezeu pe Muntele Sinai potrivit cărţii Ieşirii
sau Exodului capitolul 20, 1-17 şi începe astfel: „În zilele acelea,Dumnezeu
s-a adresat lui Moise pe muntele Sinai şi a rostit aceste cuvinte: "Eu
sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei.Să nu ai alţi dumnezei afară de mine”, şi aşa mai departe „cele zece porunci”.
Odinioară, erau recitate de întreaga adunare a credincioşilor după
rugăciunile de pregătire la Sfânta Liturghie duminicală şi înainte de ieşirea preotului
la altar. Pe lângă valoarea pedagogică, de instruire religioasă, recitarea lor căpăta
forma unei reînnoiri a legământului cu Dumnezeu, de toţi împreună şi fiecare personal:
răspunsul omului la darul legii Domnului.
Secretul libertăţii stă în
această angajare, în cinstirea şi adorarea lui Dumnezeu: „Eu sunt Domnul Dumnezeul
tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei”. Un rabin căruia i se
atrăgea atenţia că decalogul conţine prea multe interdicţii şi oprelişti, a răspuns:
„în cele zece cuvinte există o singură oprelişte fundamentală: să
nu vă întoarceţi înapoi în Egipt, în casa robiei”. Se poate spune că drumurile
care conduc la starea de robie sunt barate de Dumnezeu dar rămân deschise, cu acces
liber, toate celelalte, în sensul afirmaţiei Sfântului Augustin: „Iubeşte-l pe Dumnezeu
şi fă ce vrei!” (In Io. Ep. tr. 7, 8).
Astfel din cuvintele decalogului
reiese imaginea unui Dumnezeu eliberator, iar legea sa ca izvor de bucurie.
De aceea Psalmul 18 se complace în a cânta legea Domnului: „Legea
Domnului este desăvârşită, înviorează sufletul; mărturia Domnului este adevărată,
îl face înţelept pe cel neştiutor. Orânduirile Domnului sunt drepte, înveselesc
inima, poruncile Domnului sunt strălucitoare, luminează ochii.”
Dar oamenilor
nu le vine să creadă. Au nevoie de semne cereşti care să-i convingă; au nevoie
de dovezi bine argumentate, spre a crede şi orândui viaţa după cuvântul lui Dumnezeu.
Societatea însăşi se bizuieşte pe structuri colosale, organizaţii spectaculoase, mijloace
puternice de propagandă, structuri administrative, toate spre a crea opinie şi modele
de circulaţie publică. Cu toate acestea, unde lipseşte legea lui Dumnezeu se înmulţesc
închisorile şi Institutele de detenţie.
După ce „Cuvântul s-a făcut trup şi
a locuit între noi”, „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”, ştim care
este calea adevărată a libertăţii şi salvării noastre. De la cele zece cuvinte
ale Legii, la Cuvântul întrupat, calea adevărul şi viaţa. Luând distanţa cuvenită
faţă de iudei şi greci, Biserica asemenea Sfântului Paul îl proclamă pe Cristos
cel mort şi înviat, singurul mântuitor al omului , mijlocitor între Dumnezeu şi
oameni.
Citim în prima Scrisoare către Corinteni 1,22-25: „În
timp ce iudeii cer minuni, iar grecii caută înţelepciune, noi îl propovăduim pe Cristos
cel răstignit, ceea ce pentru iudei înseamnă scandal, iar pentru păgâni o nebunie,
dar pentru noi, cei chemaţi, fie iudei, fie greci, Cristos este puterea lui Dumnezeu
şi înţelepciunea lui Dumnezeu”.
Apostolul neamurilor constrânge la a-l descoperi
pe Dumnezeu acolo unde nimeni nu şi-ar fi imaginat că-l poate găsi: pe cruce, expresie
a fidelităţii faţă de voinţa Tatălui şi a iubirii faţă de oameni. Nebunia şi scandalul
crucii ne obligă să revizuim sau să respingem imaginea greşită pe care ne-am făcut-o
despre Dumnezeu şi să tragem concluzii practice de trăire zilnică. Dumnezeu cel manifestat
de Cristos nu este unul care seamănă minuni pentru a atrage atenţia oamenilor şi a-i
cuceri prin spectacular. Este Dumnezeul iubirii fidele care „atât
de mult a iubit lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut”. Nu
un Dumnezeu al legii, nu un Dumnezeu al minunilor, nu un Dumnezeu al filozofilor,
în sfârşit, nu un Dumnezeu al cultului formal şi închis, cum reiese din Evanghelia
acestei duminici luată de la Sfântul Ioan capitolul 2, cu episodul alungării vânzătorilor
din templu.
Să ne înţelegem bine: Isus nu desfiinţează cultul şi nici
nu-l pune în discuţie, dar i-a poziţie împotriva unui anumit mod de a înţelege cultul
bazat pe forma contractuală - do ut des - adică îţi dau ca să-mi dai,
dau spre a te obliga să faci la fel. Cultul nu are la bază un schimb de mărfuri. Dumnezeu
nu se cumpără…Nu se cumpără nici favorurile sale. Banul nu poate lua locul cinstirii
şi al adoraţiei. În templu se celebrează numai o liturghie a iubirii, a darului, a
gratuităţii. După izgonirea vânzătorilor afară din templu, împreună cu animalele de
jertfă, după ce a aruncat jos banii schimbătorilor, răsturnându-le tarabele şi a zis
celor care vindeau porumbei: „nu faceţi din casa Tatălui meu o casă de negustorie,
răspunzând celor care îi cereau semne convingătoare că are dreptul de a reforma viaţa
de la templu, Isus a zis: „Distrugeţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica
din nou…”
Dar conaţionalii săi nu au înţeles că Isus vorbea despre templul
trupului său. Şi abia când a înviat din morţi, ucenicii şi-au adus aminte că le spusese
cuvintele acestea şi au crezut în Scriptură şi în cuvintele pe care le spusese Isus.
Legea
şi templu, preceptele morale şi normele liturgice pentru cult, nu sunt lipsite de
semnificaţie. Toate îşi au rostul lor dar nu ajung niciodată, individual sau toate
la un loc, să formeze o cale ultimă de mântuire. Singurul mântuitor este Isus
Cristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, Isus Cristos cel mort şi înviat. El e capul
Trupului mistic care este Biserica, templu universal, „semn şi instrument al unirii
intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc” (LG 1).
Deveniţi
prin sacramentul Botezului mădulare ale Trupului mistic al lui Cristos să-l preamărim
pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Duhul Sfânt în sărbătoarea săptămânală a Paştelui, în ziua
închinată Preasfintei şi Nedespărţitei Treimi. Duminică plăcută, iubiţi ascultători!
Aici
serviciul audio:
(Radio
Vatican, A. Lucaci, 5/6 martie 1994, text transcris în data de 14 martie 2009)