2009-03-14 15:30:00

Consideraţii omiletice la Duminica a III-a din Postul Mare, An B


(RV - 14 martie 2009) E ziua Domnului. Răsună încă o dată în Postul Mare afirmaţia Sfântului Ioan, concisă şi solemnă, pregnantă şi incisivă: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut; oricine crede în el are viaţa veşnică” (In 4,16). Este versul la Evanghelia Liturghiei pentru Duminica a doua din Postul Mare.

Că Isus, Unsul Tatălui pentru o misiune universală a venit în lume aşezându-şi cortul între oameni nu spre osândirea ci pentru salvarea noastră, este un adevăr de o evidenţă unică în Noul Testament. Este suficient să ne reamintim de parabolele milostivirii rostite de Isus: despre oaia rătăcită, una din o sută; despre drahma pierdută, una din zece; despre fiul risipitor, unul din doi. „Vă spun - conclude Isus - va fi mai mare bucurie în cer pentru un păcătos care se converteşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de convertire” (Lc 15, 7).

La parabolele îndurării se adaugă faptele de bunătate şi milă: femeia păcătoasă, purificată mai albă decât zăpada şi privilegiată în seria apariţiilor Celui Înviat din morţi; femeii prinse în păcat Isus îi spune: „Nici eu nu te condamn; mergi, de acum să nu mai păcătuieşti” (In 8,11), după ce mai înainte îi provocase să plece pe cei care o condamnau. Nu uităm nici iertarea acordată lui Petru care l-a tăgăduit de trei ori şi pe care Isus urma să zidească Biserica sa. În sfârşit, pe cruce, Isus se va ruga pentru cei care îl schingiuiau şi îl huleau „Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac”, iar pe tâlharul din dreapta care îl imploră pătruns de căinţă „aminteşte-ţi de mine în împărăţia ta”, Isus îl asigură spunându-i „astăzi vei fi cu mine în rai”.

Sunt doar câteva referinţe, reproduse din memorie, în intenţia de a încadra şi însufleţi cântarea de intrare la liturghia acestei duminici luată din Psalmul 24,15-16: Ochii mei sunt pururea spre Domnul, căci el scoate din laţ picioarele mele. Caută spre mine şi mă miluieşte, căci singur şi sărman sunt eu”.
Strigătul psalmistului aminteşte de invocaţia formulată de Isus în rugăciunea Tatăl nostru: „Şi ne mântuieşte de cel rău!”, „izbăveşte-ne de cel viclean”.

Păcatul este singurul rău adevărat ce robeşte şi încătuşează pe om, deşi mulţi continuă să considere drept semn de libertate, aşa cum credea fiul risipitor când a lăsat casa părintească pentru a se aventura în lume. Şi cunoaşte bine cum a sfârşit. Convertirea vieţii presupune convingerea profundă că, aşa cum proclamă rugăciunea zilei, Dumnezeu este izvor de bunătate şi îndurare. El ne-a arătat că postul, rugăciunea şi pomana, faptele de pocăinţă cele mai recomandate în toată Scriptura, vindecă rănile pricinuite de păcat, de aceea încă o dată îl rugăm: „priveşte cu bunăvoinţă spre noi, cei care, apăsaţi de povara greşelilor, ne recunoaştem vinovăţia, şi ridică-ne mereu cu îndurarea ta.”

Coerenţa este obligatorie. Dacă Dumnezeu este izvorul a toată bunătatea şi îndurarea, la cine vom merge, cui ne vom adresa în căutările noastre? Ceea ce vom afla în altă parte nu va fi niciodată adevăratul bine. Trebuie să recuperăm această convingere profundă înainte de o nouă experienţă dezamăgitoare pe drumul vieţii. Postul Mare este timpul prielnic pentru revizuirea vieţii, pentru purificarea minţii şi dorinţelor inimii şi îndreptarea drumului pe care păşim.
S-ar putea ca revizuirea vieţii să necesite o schimbare de direcţie sau chiar o întoarcere înapoi de pe drumul greşit ce nu duce nicăieri sau sfârşeşte în prăpastie, spre a relua de la capăt cu reînnoit elan calea vieţi şi comuniunii cu Dumnezeu, izvorul oricărui bine. Calea legământului cu Dumnezeu ne este cunoscută din revelarea celor zece cuvinte, a decalogului. Numite impropriu, cele zece porunci, trebuie observat că nu este vorba de un cod de legi impus pentru menţinerea supuşilor în starea de sclavie, ci de un adevărat dar de sus şi mijloc indispensabil pentru a intra în raport cu voinţa lui Dumnezeu spre a-i dovedi propria iubire. Prima lectură propune la Liturghia duminicii cuvintele rostite de Dumnezeu pe Muntele Sinai potrivit cărţii Ieşirii sau Exodului capitolul 20, 1-17 şi începe astfel: „În zilele acelea, Dumnezeu s-a adresat lui Moise pe muntele Sinai şi a rostit aceste cuvinte: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de mine”, şi aşa mai departe „cele zece porunci”.

Odinioară, erau recitate de întreaga adunare a credincioşilor după rugăciunile de pregătire la Sfânta Liturghie duminicală şi înainte de ieşirea preotului la altar. Pe lângă valoarea pedagogică, de instruire religioasă, recitarea lor căpăta forma unei reînnoiri a legământului cu Dumnezeu, de toţi împreună şi fiecare personal: răspunsul omului la darul legii Domnului.

Secretul libertăţii stă în această angajare, în cinstirea şi adorarea lui Dumnezeu: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei”.
Un rabin căruia i se atrăgea atenţia că decalogul conţine prea multe interdicţii şi oprelişti, a răspuns: „în cele zece cuvinte există o singură oprelişte fundamentală: să nu vă întoarceţi înapoi în Egipt, în casa robiei”. Se poate spune că drumurile care conduc la starea de robie sunt barate de Dumnezeu dar rămân deschise, cu acces liber, toate celelalte, în sensul afirmaţiei Sfântului Augustin: „Iubeşte-l pe Dumnezeu şi fă ce vrei!” (In Io. Ep. tr. 7, 8).

Astfel din cuvintele decalogului reiese imaginea unui Dumnezeu eliberator, iar legea sa ca izvor de bucurie. De aceea Psalmul 18 se complace în a cânta legea Domnului: Legea Domnului este desăvârşită, înviorează sufletul; mărturia Domnului este adevărată, îl face înţelept pe cel neştiutor. Orânduirile Domnului sunt drepte,
înveselesc inima, poruncile Domnului sunt strălucitoare, luminează ochii.”

Dar oamenilor nu le vine să creadă. Au nevoie de semne cereşti care să-i convingă; au nevoie de dovezi bine argumentate, spre a crede şi orândui viaţa după cuvântul lui Dumnezeu. Societatea însăşi se bizuieşte pe structuri colosale, organizaţii spectaculoase, mijloace puternice de propagandă, structuri administrative, toate spre a crea opinie şi modele de circulaţie publică. Cu toate acestea, unde lipseşte legea lui Dumnezeu se înmulţesc închisorile şi Institutele de detenţie.

După ce „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi”, „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”, ştim care este calea adevărată a libertăţii şi salvării noastre. De la cele zece cuvinte ale Legii, la Cuvântul întrupat, calea adevărul şi viaţa. Luând distanţa cuvenită faţă de iudei şi greci, Biserica asemenea Sfântului Paul îl proclamă pe Cristos cel mort şi înviat, singurul mântuitor al omului , mijlocitor între Dumnezeu şi oameni.

Citim în prima Scrisoare către Corinteni 1,22-25: „În timp ce iudeii cer minuni, iar grecii caută înţelepciune, noi îl propovăduim pe Cristos cel răstignit, ceea ce pentru iudei înseamnă scandal, iar pentru păgâni o nebunie, dar pentru noi, cei chemaţi, fie iudei, fie greci, Cristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu”.

Apostolul neamurilor constrânge la a-l descoperi pe Dumnezeu acolo unde nimeni nu şi-ar fi imaginat că-l poate găsi: pe cruce, expresie a fidelităţii faţă de voinţa Tatălui şi a iubirii faţă de oameni.
Nebunia şi scandalul crucii ne obligă să revizuim sau să respingem imaginea greşită pe care ne-am făcut-o despre Dumnezeu şi să tragem concluzii practice de trăire zilnică. Dumnezeu cel manifestat de Cristos nu este unul care seamănă minuni pentru a atrage atenţia oamenilor şi a-i cuceri prin spectacular. Este Dumnezeul iubirii fidele care „atât de mult a iubit lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut”. Nu un Dumnezeu al legii, nu un Dumnezeu al minunilor, nu un Dumnezeu al filozofilor, în sfârşit, nu un Dumnezeu al cultului formal şi închis, cum reiese din Evanghelia acestei duminici luată de la Sfântul Ioan capitolul 2, cu episodul alungării vânzătorilor din templu.

Să ne înţelegem bine: Isus nu desfiinţează cultul şi nici nu-l pune în discuţie, dar i-a poziţie împotriva unui anumit mod de a înţelege cultul bazat pe forma contractuală - do ut des - adică îţi dau ca să-mi dai, dau spre a te obliga să faci la fel. Cultul nu are la bază un schimb de mărfuri. Dumnezeu nu se cumpără…Nu se cumpără nici favorurile sale. Banul nu poate lua locul cinstirii şi al adoraţiei. În templu se celebrează numai o liturghie a iubirii, a darului, a gratuităţii. După izgonirea vânzătorilor afară din templu, împreună cu animalele de jertfă, după ce a aruncat jos banii schimbătorilor, răsturnându-le tarabele şi a zis celor care vindeau porumbei: „nu faceţi din casa Tatălui meu o casă de negustorie, răspunzând celor care îi cereau semne convingătoare că are dreptul de a reforma viaţa de la templu, Isus a zis: „Distrugeţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica din nou…”

Dar conaţionalii săi nu au înţeles că Isus vorbea despre templul trupului său. Şi abia când a înviat din morţi, ucenicii şi-au adus aminte că le spusese cuvintele acestea şi au crezut în Scriptură şi în cuvintele pe care le spusese Isus.

Legea şi templu, preceptele morale şi normele liturgice pentru cult, nu sunt lipsite de semnificaţie. Toate îşi au rostul lor dar nu ajung niciodată, individual sau toate la un loc, să formeze o cale ultimă de mântuire. Singurul mântuitor este Isus Cristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, Isus Cristos cel mort şi înviat. El e capul Trupului mistic care este Biserica, templu universal, „semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc” (LG 1).

Deveniţi prin sacramentul Botezului mădulare ale Trupului mistic al lui Cristos să-l preamărim pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Duhul Sfânt în sărbătoarea săptămânală a Paştelui, în ziua închinată Preasfintei şi Nedespărţitei Treimi.
Duminică plăcută, iubiţi ascultători!

 
Aici serviciul audio: RealAudioMP3

 
(Radio Vatican, A. Lucaci, 5/6 martie 1994, text transcris în data de 14 martie 2009)
 







All the contents on this site are copyrighted ©.