Omul este calea Bisericii: în urmă cu 30 de ani prima Enciclică a lui Ioan Paul al II-lea - "Redemptor hominis", "Răscumpărătorul omului"

(RV - 5 martie 2009) În urmă cu 30 de ani, la 4 martie 1979, Ioan Paul al II-lea, la mai puţin de 6 luni de la alegerea la catedra lui Petru semna prima scrisoare enciclică a lungului său Pontificat, Enciclica Redemptor hominis- Răscumpărătorul omului. Un document intens, care la trei decenii de distanţă îşi păstrează intactă dimensiunea profetică.
„Răscumpărătorul omului, Isus Cristos, este centrul universului şi al istoriei”: începe astfel prima Enciclică a primului papă polonez din istorie, fost arhiepiscop de Cracovia, Karol Wotyła, ales episcop al Romei la catedra lui Petru în ziua de 16 octombrie 1978. Enciclica începe cu un imn lui Dumnezeu care întrupându-se s-a unit cu fiecare om deoarece „fiecare om fără nici o excepţie a fost răscumpărat de Cristos”, chiar şi ”când nu este conştient de aceasta”. De aceea omul - scrie Ioan Paul al II-lea - „este prima şi fundamentala cale a Bisericii” care „doreşte să slujească acest unic scop: ca fiecare om să-l poată regăsi pe Cristos”, deoarece „numai în El, Fiul lui Dumnezeu, se află mântuirea”. De fapt „omul nu poate trăi fără iubire. El rămâne pentru sine însuşi o fiinţă de neînţeles, viaţa sa este lipsită de sens, dacă nu îi este revelată iubirea, dacă nu se întâlneşte cu iubirea, dacă nu o trăieşte şi nu şi-o însuşeşte”. Şi „Dumnezeu este iubire”, iubire „mai mare decât păcatul, decât slăbiciunea…mai tare decât moartea…iubire mereu gata să aline şi să ierte”. Această revelare a iubirii” care este definită şi îndurare…are în istorie…o formă şi un nume: se numeşte Isus Cristos” care „prim intermediul Crucii i-a redat definitiv omului demnitatea şi sensul existenţei sale”.

Biserica „în pofida tuturor limitelor” anunţă acest adevăr „care nu provine de la oameni, ci de la Dumnezeu”. Biserica Trupul lui Cristos, care „în nici un mod nu se confundă cu comunitatea politică şi nu este legată de nici un sistem politic” „nu poate rămâne insensibilă la tot ceea ce slujeşte adevăratului bine al omului”, nici nu rămâne „indiferentă la ceea ce îl ameninţă” întrucât soarta sa este de acum legată de Cristos. „Biserica nu poate abandona omul”, care astăzi pare să trăiască din ce în ce mai mult o stare de frică deoarece se simte „ameninţat de ceea ce produce, adică de rezultatul muncii mâinilor sale, şi, mai mult încă, de munca intelectului său, de tendinţele voinţei sale”. Papa Ioan Paul al II-lea vorbeşte în prima sa enciclică despre poluarea critică, despre războaie, despre arme atomice, despre injustiţii, despre foame, lipsa de respect pentru viaţa celor nenăscuţi. Se întreabă dacă ceea ce este numit progres face „mai umană” viaţa pe pământ şi omul mai bun, „adică mai matur din punct de vedere spiritual, mai conştient de demnitatea umanităţii sale, mai responsabil, mai deschis altora, în special faţă de cei mai nevoiaşi şi mai slabi, mai disponibil la a da şi purta ajutor tuturor”.

„Situaţia omului contemporan - scria Ioan Paul al II-lea acum 30 de ani - pare departe de cerinţele obiective ale ordinii morale, precum şi de exigenţele dreptăţii şi, mai mult încă, de iubirea socială”. Omul este din ce în ce mai mult „sclavul lucrurilor, sclav al sistemelor economice, sclav al producţiei, sclav al propriilor produse. O civilizaţie cu profil pur materialist condamnă omul la atare sclavie”.

Biserica a vesteşte adevărul care face liberi, vesteşte Evanghelia iubirii în Cristos Mântuitor care spune: „Fără mine nimic nu puteţi face". De aceea Enciclica se încheie „cu o invitaţie călduroasă şi umilă la rugăciune”: „Eu sper - scria Ioan Paul al II-lea - că datorită unei atare rugăciunii îl vom putea primi pe Duhul Sfânt care coboară asupra noastră şi deveni în acest fel martori ai lui Cristos ’până la marginile pământului’ asemenea celor care au ieşit din cenaclul de la Ierusalim în ziua Rusaliilor”.

Aici serviciul audio: