Mesajul Sanctităţii sale Benedict al XVI-lea pentru Cea de a XVII-a Zi Mondială a
Bolnavului (11 februarie 2009)
(RV - 11 februarie 2009 Mesajul Sanctităţii sale Benedict al XVI-lea pentru
Cea de a XVII-a Zi Mondială a Bolnavului 2009 este dedicat copiilor bolnavi şi
suferinzi sau victime ale unor abuzuri şi violenţe. Iubiţi
fraţi şi surori, Ziua Mondială a Bolnavului, care se celebrează la 11 februarie,
în memoria liturgică a Sfintei Fecioare Maria de la Lourdes, va reuni comunităţile
diecezane împreună cu episcopii în momente de rugăciune, pentru a reflecta şi pentru
a lua iniţiative de sensibilizare în ceea ce priveşte realitatea suferinţei. Anul
Paulin, pe care îl celebrăm, ne oferă ocazia potrivită pentru a ne opri să medităm
împreună cu apostolul Paul asupra faptului că, "după cum prisosesc pătimirile lui
Cristos în noi, tot la fel prin Cristos prisoseşte şi mângâierea noastră" (2Cor
1,5). Legătura spirituală cu Lourdes ne readuce în amintire şi grija maternă a mamei
lui Isus faţă de fraţii Fiului său "care sunt încă pe cale şi ameninţaţi de primejdii
şi strâmtorări, până ce vor fi duşi în patria fericită" (Lumen gentium, 62).
În acest an atenţia noastră se îndreaptă în mod deosebit spre copii, creaturile
cele mai slabe şi mai lipsite de apărare şi, dintre aceştia, către copiii bolnavi
şi suferinzi. Sunt copii care poartă în trupul lor consecinţele unor boli care provoacă
invaliditate, iar alţii care luptă cu boli care nici în ziua de azi nu pot fi vindecate,
în ciuda progresului medicinei şi a asistenţei unor cercetători şi profesionişti valoroşi
din domeniul sănătăţii. Sunt copii răniţi trupeşte şi sufleteşte în urma conflictelor
şi a războaielor, şi alte victime nevinovate ale urii unor adulţi inconştienţi. Sunt
copii "ai străzii", lipsiţi de căldura unei familii şi lăsaţi singuri, şi minori profanaţi
de oameni fără scrupule care le violează nevinovăţia, provocând în ei o plagă psihologică
ce îi va marca pentru tot restul vieţii. Nu putem uita nenumăraţii minori care mor
din pricina setei, a foamei, a lipsei de asistenţă medicală, şi nici pe micii exilaţi
şi fugari din propria ţară împreună cu părinţii lor în căutarea unor condiţii de viaţă
mai bune. Din toţi aceşti copii se înalţă un tăcut strigăt de durere care interpelează
conştiinţa noastră de oameni şi de credincioşi. Comunitatea creştină, care nu
poate să rămână indiferentă în faţa unor situaţii atât de dramatice, simte datoria
urgentă de a interveni. Biserica, de fapt, aşa cum am scris în enciclica Deus caritas
est, "este familia lui Dumnezeu în lume. În această familie, nimeni nu trebuie
să sufere din cauza lipsei celor necesare" (25, b). De aceea sper ca şi Ziua Mondială
a Bolnavului să le ofere comunităţilor parohiale şi diecezane oportunitatea de a conştientiza
tot mai mult că sunt "familia lui Dumnezeu", şi să le încurajeze să facă vizibilă
în sate, în cartiere şi în oraşe iubirea Domnului, care spune că "în Biserică, în
calitate de familie, nici un membru nu trebuie să sufere pentru că se află în nevoi"
(ibid.). Mărturia carităţii face parte din însăşi viaţa fiecărei comunităţi
creştine. Şi încă de la început Biserica a transpus în gesturi concrete principiile
evanghelice, aşa cum citim în Faptele Apostolilor. Astăzi, date fiind condiţiile de
asistenţă medicală diferite, se observă necesitatea unei colaborări mai strânse între
profesioniştii din domeniul sănătăţii care lucrează în diferite instituţii sanitare
şi comunităţile ecleziale prezente în teritoriu. În această perspectivă, se confirmă
în întreaga sa valoare o instituţie legată de Sfântul Scaun, şi anume "Spitalul
Pediatric Pruncul Isus", care celebrează în acest an 140 de ani de existenţă.
Dar nu numai atât. Întrucât copilul bolnav aparţine unei familii care împărtăşeşte
cu el suferinţa, adesea cu mari necazuri şi dificultăţi, comunităţile creştine nu
pot să nu-şi asume şi ajutorarea familiilor lovite de boala unui fiu sau a unei fiice.
După exemplul "bunului samaritean" trebuie să ne îngrijim de persoanele care sunt
atât de greu încercate şi să le oferim sprijinul unei solidarităţi concrete. În acest
fel, acceptarea şi împărtăşirea suferinţei se exprimă printr-un sprijin util pentru
familiile cu copii bolnavi, creând în sânul lor un climat de seninătate şi de speranţă,
şi făcând să se perceapă în jurul lor o familie mult mai largă de fraţi şi surori
în Cristos. Compasiunea lui Isus faţă de plânsul văduvei din Nain (cf. Lc 7,12-17)
şi pentru rugăciunea stăruitoare a lui Iair (cf. Lc 8,41-56) constituie, printre
altele, câteva puncte de referinţă utile pentru a învăţa să împărtăşim momentele de
suferinţă fizică şi morală a multor familii încercate. Toate acestea presupun o iubire
dezinteresată şi generoasă, care este reflectarea şi semnul iubirii milostive a lui
Dumnezeu, care nu-i abandonează niciodată pe fiii săi în încercări, ci le dăruieşte
mereu minunate resurse pentru inimă şi inteligenţă pentru a putea face faţă cum se
cuvine greutăţilor vieţii. Dăruirea de zi cu zi şi angajarea neobosită în slujba
copiilor bolnavi constituie o mărturie elocventă de iubire faţă de viaţa omenească,
îndeosebi pentru viaţa celui mai slab şi pe deplin dependent de alţii. Trebuie, într-adevăr,
să afirmăm cu putere absoluta şi suprema demnitate a fiecărei vieţi omeneşti. Cu trecerea
timpului, nu se schimbă învăţătura pe care Biserica o proclamă fără încetare: viaţa
omului este frumoasă şi trebuie trăită din plin chiar şi atunci când este slabă şi
învăluită în misterul suferinţei. Trebuie să ne îndreptăm privirea spre Isus răstignit:
murind pe cruce el a voit să împărtăşească durerea întregii omeniri. În suferinţa
sa din iubire întrevedem o coparticipare supremă la suferinţele micilor bolnavi şi
ale părinţilor lor. Veneratul meu predecesor Ioan Paul al II-lea, care, prin acceptarea
suferinţei, a oferit un exemplu luminos îndeosebi în amurgul vieţii sale, a scris:
"Pe cruce este pus «Răscumpărătorul omului», omul durerilor, care a luat asupra sa
suferinţele fizice şi morale ale oamenilor din toate timpurile, pentru ca în iubire
să poată afla sensul salvific al durerii lor şi răspunsuri corespunzătoare la toate
întrebările lor" (Salvifici doloris, 31). Doresc să exprim aici aprecierea
şi încurajarea mea faţă de organizaţiile internaţionale şi naţionale care se îngrijesc
de copiii bolnavi, mai ales în ţările sărace, şi care, cu generozitate şi abnegaţie,
îşi oferă contribuţia pentru a le asigura îngrijiri adecvate şi pline de dragoste.
În acelaşi timp adresez un apel insistent responsabililor naţiunilor ca să fie dezvoltate
legile şi prevederile în favoarea copiilor bolnavi şi a familiilor lor. Mereu, dar
cu atât mai mult atunci când e în joc viaţa copiilor, Biserica, la rândul său, este
disponibilă să-şi ofere colaborarea cordială pentru transformarea întregii civilizaţii
umane într-o "civilizaţie a iubirii" (cf. Salvifici doloris, 30). Încheind,
aş vrea să exprim apropierea mea spirituală faţă de voi toţi, iubiţi fraţi şi surori,
care sunteţi bolnavi. Le adresez un salut afectuos celor care vă asistă: episcopilor,
preoţilor, persoanelor consacrate, lucrătorilor sanitari, voluntarilor şi tuturor
acelora care se dedică cu iubire îngrijirii şi alinării suferinţelor celor care se
luptă cu boala. Un salut cu totul deosebit vă adresez vouă, dragi copii bolnavi şi
suferinzi: papa vă îmbrăţişează cu afecţiune paternă împreună cu părinţii voştri şi
rudele voastre, şi vă asigură că vă va aminti în mod special în rugăciunea sa, invitându-vă
să vă încredinţaţi ajutorului matern al neprihănitei Fecioare Maria, pe care, în timpul
Crăciunului trecut, am contemplat-o încă o dată în timp ce-l strângea cu bucurie în
braţe pe Fiul lui Dumnezeu făcut prunc. Invocând asupra voastră şi asupra fiecărui
bolnav ocrotirea maternă a Fecioarei sfinte, tămăduitoarea bolnavilor, vă împart din
inimă tuturor o specială binecuvântare apostolică. Din Vatican, 2 februarie 2009
Benedict al XVI-lea --------------------------------------- Traducere de
Cristina Grigore