Speranţa e mai tare decât moartea. Să slujim în continuare viaţa: reacţii în Italia şi reflecţii la maortea Eluanei Englaro

(RV - 10 februarie 2009) Italia s-a trezit marţi dimineaţă mai singură, cuprinsă de emoţie şi consternată de moartea Eluanei Englaro. Luni seară, la ora 19.35 inima tinerei femei, în stare vegetativă de 17 ani, a încetat să mai bată într-o cameră a casei de odihnă La Quiete din oraşul Udine, unde de patru zile îi fuseseră suspendate alimentaţia şi hidratarea. Anunţul a fost făcut de ministrul sănătăţii în timp ce Senatul italian dezbătea o lege care să salveze viaţa femeii. Accidentul de maşină din 1992 a lăsat-o ţintuită la pat şi într-o stare de minimă conştienţă. Avea 38 de ani. Deşi eutanasia este ilegală în Italia şi funcţiunile trupeşti ale Eluanei Englaro nu erau dependente de aparate tehnice, tatăl ei a primit în 2008 o decizie din partea Curţii de Apel a Italiei, care permitea suspendarea hidratării şi alimentaţiei, pentru a lăsa ca viaţa să se stingă. Decizia era bazată pe noţiunea discutabilă că hrana şi apa constituie "tratament medical", ce poate fi oprit după dorinţa pacientului.

În legătură cu acest caz dramatic, mediatizat puternic şi ideologizat să ascultăm câteva reflecţii ţinând cont şi de divizările contrastante în opinia publică din Peninsulă unde Parlamentul lucrează la adoptarea unei legi ce pare să fie echilibrată: apreciază preşedintele Academiei Pontificale pentru Viaţă, mons. Rino Fisichella care adaugă:
• „Consider că Biserica a făcut ceea ce e conform naturii şi misiunii ei. Noi purtăm viaţa, suntem martori că moartea poate fi învinsă, deoarece credem că Isus a înviat. A cere de la noi ceva diferit, ar însemna a nu cere ceea ce suntem. Dar este inevitabil ca într-o societate atât de complexă , atât de articulată şi atât de diferenţiată, să existe întotdeauna voci distonante. Distonate şi nimic mai mult. În faţa unor situaţii pe care le-am trăit în aceste zile, cum e posibil să nu se ajungă la a susţine mai mult pietatea creştină? Acea pietate ce nu dă moartea ci o învinge prin iubire. Nu putem uita marea mărturie pe care în tăcere, în afara vacarmului, dar în tăcerea reală a celui care iubeşte şi oferă îngrijirile necesare: călugăriţele structurii sanitare unde Eluana a fost atâţia ani găzduită, îngrijită, iubită, şi să nu ne gândim că aceasta este mărturia Bisericii? Şi într-o societate democrată care vrea tot mai mult să fie laică, de ce să fie împiedecaţi catolicii de a-şi face auzită vocea? Rămân puternic convins că într-o societate în care ar fi marginalizată vocea catolicilor, s-ar cădea inevitabil în prăpastia de a nu mai avea un ideal, de a nu mai avea nici o capacitate de speranţă.

Trebuie să spun şi că nu se poate acuza Biserica de ingerinţă ca şi cum ar reprezenta curentul care alternează în funcţie de favoarea politică a unei părţi sau alteia. Vedeţi, încă de la începutul Bisericii, când Sfântul Petru scria primilor creştini şi le spunea: „Fiţa gata oricând să daţi răspuns oricui vă cere cont de speranţa voastră”, adăuga imediat: „Aceasta să se facă cu blândeţe şi bună-cuviinţă, având o conştiinţă curată” şi cu respect (cf 1Pt 3,15-16). Sunt trei condiţii fundamentale ale prezenţei noastre în lume. Suntem în situaţia de a da mărturia noastră de speranţă şi de iubire, dar vrem să o facem nu strigând: deoarece nu e spus că cine strigă mai tare are dreptate. Cred că acesta este mesajul nostru pe care trebuie să-l amintim şi azi, mai ales într-un context cultural în care pare să slăbească şi să dispară însăşi noţiunea vieţii. Se pare că societatea merge tot mai mult spre o degradare, o reală neînţelegere a valorii vieţii.

A doua zi după moartea Eluanei Englaro, Senatul italian a aprobat marţi dimineaţă moţiunea majorităţii cu privire la sfârşitul vieţii, care exclude posibilitatea de a suspenda alimentarea şi hidratarea pacienţilor care nu sunt în măsură să se îngrijească singuri.

Se multiplică reacţiile în faţa cazului care a zguduit profund opinia publică şi divizat lumea politică din Italia. Durere dar nu disperare este sentimentul comun al celor care până la sfârşit au luptat pentru apărarea vieţii şi demnităţii ei.

Speranţa este mai puternică decât moartea: o ştiu bine surorile mizericordine care timp de 15 ani au îngrijit-o cu iubire maternă pe Eulana în spitalul Fericitul Luigi Talamoni din oraşul Lecco şi i-au cerut tatălui pacientei să le-o lase lor, s-o lase să trăiască. De luni călugăriţele sunt în rugăciune iar marţi după amiază au amintit-o pe Eluana la Sfânta Liturghie împreună cu ceilalţi pacienţi. Tăcere şi rugăciune. Reculegere într-o zi „de mare durere şi tulburare”, a cerut cardinalul Angelo Bagnasco preşedintele Conferinţei episcopale italiene care într-o intervenţie la televiziune a reamintit că „eutanasia rămâne un „vulnus”, o mare rană pentru istoria poporului nostru”. A exprimat apoi dorinţa ca „Domnul să-i lumineze pe toţi ca să stăvilească această derivă în faţa căreia devine evident că o lege justă e necesară pentru a împiedica cazuri de acest fel”

Luni seară, episcopii italieni, printr-o notă, îşi exprimaseră durerea pentru moartea Eluanei. „Suntem frânţi”, se citeşte în documentul Conferinţei, „dar nu slăbeşte speranţa care se naşte din credinţă”. Puţin după ştirea morţii, cardinalul Javier Lozano Barragàn, preşedintele Conciliului Pontifical pentru Pastorala Sănătăţii declarase agenţiei ANSA: „Fie ca Domnul să o primească şi să-i ierte pe cei care au purtat-o la acest punct”. Durere şi tristeţe au fost exprimate să de numeroase mişcări care în aceste zile, prin rugăciuni şi iniţiative spontane, au cerut ca Eluana să nu fie condusă la moarte. „Faptele vorbesc de la sine şi alimentează cele mai grave suspiciuni”, a comentat Carlo Casini, preşedintele Mişcării pentru Viaţă cu urarea ca cel puţin Eluana „să nu fi murit în zadar.

„Îi mulţumim Eluanei - declară Asociaţia Papa Ioan al XXIII-lea - pentru tot timpul în care a fost cu noi şi simţim că ea este o martiră a timpurilor moderne, victima unei încrâncenări împotriva vieţii fără precedent”. Moartea lui Englaro, subliniază Comunitatea Sfântul Egidiu, este pentru Italia o „grea lovitură dată conştiinţei şi culturii vieţii”.

„Cu Eluana moare libertatea de a trăi”; este în schimb comentariul mişcării Reînnoirii în Duhul Sfânt. La rândul său, asociaţia Acţiunea Catolică cere Domnului „să lumineze minţile celui care, imediat, este chemat să umple golul legislativ de acum insuportabil”.

Sunt doar unele din reacţiile suscitate de cazul dramatic al Eluanei Englaro care pun în evidenţă evantaiul componentelor societăţii civile italiene, uneori latentă, şi totuşi mereu gata să se mobilizeze când sunt în joc valorile în care cred.

În legătură cu moartea Eluanei şi învăţămintele ce se pot trage din istoria ei dureroasă, iată, nota directorului nostru general, părintele Federico Lombardi.
• În faţa morţii credinciosul se reculege în rugăciune şi încredinţează lui Dumnezeu sufletul Eluanei, o persoană căreia i-am voit bine şi care în ultimele luni a devenit parte din viaţa noastră. Acum când Eluana este în pace, exprimăm urarea ca istoria ei, după atâtea discuţii, să fie pentru toţi motiv de calmă reflecţie şi de căutare responsabilă a celor mai bune căi pentru a însoţi cu respectul datorat dreptului la viaţă, cu iubire şi grija atentă persoanele cele mai slabe. Acelea care - cum spunea Papa duminica trecută la întâlnirea pentru rugăciunea Îngerul Domnului - nu pot în nici un fel să se îngrijească singure, dar sunt total dependente de îngrijirile altuia. Moartea Eluanei nu poate să nu ne lase o umbră de tristeţe, având în vedere circumstanţele în care s-a petrecut, dar moartea fizică nu este niciodată, pentru creştin, ultimul cuvânt. Şi în numele Eluanei vom continua, deci să căutăm căile cele mai eficiente pentru a sluji viaţa.

Aici serviciul audio: