Consideraţii omiletice la Duminica a V-a din Timpul liturgic ordinar, an B: Isus prinde de mână umanitatea bolnavă şi o ridică

(RV - 7 februarie 2009) E Ziua Domnului. Liturghia duminicii a cincia din Timpul ordinar începe cu invitaţia din psalmul 94, chemarea prin care Biserica îşi trezeşte zilnic slujitorii altarului pentru recitarea rugăciunii orelor spre slava lui Dumnezeu şi binele întregii Biserici: „Veniţi să ne închinăm şi să ne plecăm în faţa Domnului căci el este Dumnezeul nostru!”
„Domnul este mângâiere în orice suferinţă”: repetăm la psalmul responsorial 146, după lectura unui fragment din cartea lui Iob, mult răbdătorul, capitolul 7.
În timp ce dreptul Iob în prima lectură, exprimă tânguirea omului zdrobit de suferinţă, Isus în Evanghelia după Sfântul Marcu se dovedeşte stăpân asupra puterilor celui rău, vindecându-i pe cei bolnavi şi eliberându-i pe cei aflaţi sub stăpânirea duhului rău: „El a purtat durerile noastre, a fost împovărat cu suferinţele noastre”, spune profetul Isaia (53,4) citat de evanghelistul Matei (8,17) în versetul la Evanghelia zilei.

Boala şi suferinţa s-au aflat întotdeauna printre problemele cele mai chinuitoare şi nu numai fizic din viaţa omului. În timp de boală, omul simte propria neputinţă, limitele şi condiţia sa muritoare. Orice boală îl face să întrezărească sfârşitul, moartea. Pe de altă parte, boala poate duce la angoasă, la închiderea în sine, uneori chiar la deznădejde şi revoltă împotriva lui Dumnezeu. Dar suferinţa poate maturiza persoana, o poate ajuta să discearnă în propria-i viaţă ceea ce este secundar, accesoriu pentru a se îndrepta spre ceea ce este esenţial. Foarte adesea, boala determină o căutare a lui Dumnezeu, o întoarcere la El, Autorul vieţii.

Mustrat de prietenul său Elifaz din Teman, într-un lung discurs în care expune învăţătura tradiţională potrivit căreia răul fizic se datorează păcatelor pe care cineva le-a săvârşit, cel puţin oculte, şi sunt totodată prilej de îndreptare voit de Dumnezeu pentru convertirea vieţii, Iob protestează apărându-şi nevinovăţia. Este un „obiector de conştiinţă”. Nu acceptă pasiv raportul cu Dumnezeu. Spiritualitatea obiecţiei îl face capabil să intre într-o relaţie mai profundă cu sine, cu alţii, cu Dumnezeu. Suferinţa celui nevinovat trebuie să aibă o explicaţie mai profundă. Ea se înscrie în misterul durerii mântuitoare.
Dar ce este viaţa, se întreabă dreptul Iob. O ştia bine al optulea din cei 14 copii ai preotului greco-catolic, poetul din Năsăud după meditarea fragmentului din cartea lui Iob capitolul 7, 1-4.6-7:
"O luptă este viaţa omului pe pământ, zilele lui sunt ca ale unui om tocmit cu ziua. Ca un sclav care doreşte puţină umbră, ca un muncitor cu ziua care îşi aşteaptă plata, aşa şi eu, de luni de zile mă hrănesc numai cu dezamăgiri şi am parte numai de nopţi de suferinţă. De-abia mă culc şi-mi zic: "Când mă voi putea scula?" Sunt chinuit de coşmaruri de seara până la revărsatul zorilor. Zilele mele aleargă mai repede decât suveica ţesătorului, s-au sfârşit fără nici o speranţă. Aminteşte-ţi, Doamne, că viaţa mea nu-i decât o suflare. Ochii mei nu vor mai vedea fericirea".

 
S-ar părea că lui Iob nu-i rămân de făcut decât două lucruri: fie să-şi dorească de la Dumnezeu, moartea, fie să-i ceară să intervină pentru a-l salva. Acest lucru presupune însă abandonare totală în mâinile lui Dumnezeu. Iob nu optează pentru nici una din cele două posibilităţi, deoarece se simte nevinovat: nu a călcat niciodată poruncile Celui Sfânt. Atunci se îndreaptă spre Dumnezeu cu o singură rugăciune: „Aminteşte-ţi, Doamne, că viaţa mea nu-i decât o suflare!”.

 
Convingerea omului biblic este exprimată de autorul Psalmului 146 ca răspuns şi confirmare pentru concluzia la care a ajuns dreptul Iob, mult răbdătorul:
Domnul „vindecă pe cei cu inima zdrobită şi leagă rănile lor. El cunoaşte numărul stelelor şi le dă nume la toate. Mare este Domnul şi puternic prin tăria lui, înţelepciunea lui nu are margini. Domnul sprijină pe cei sărmani şi doboară pe cei păcătoşi la pământ”.

Încă o observaţie: în Vechiul Testament omul îşi trăieşte boala înaintea lui Dumnezeu. În faţa lui îşi revarsă plângerea şi tot necazul şi de la El, Stăpânul vieţii şi al morţii, imploră vindecarea. Boala devine astfel cale de convertire iar iertarea lui Dumnezeu înseamnă începutul marii vindecări.

Poporul lui Israel înţelege bine că boala este legată în mod misterios de păcat şi de rău, iar fidelitatea faţă de Dumnezeu, trăirea după legea lui, redă viaţa. Profeţii vor întrezări că suferinţa poate avea şi un sens de răscumpărare pentru păcatele celorlalţi. În cele din urmă marele Isaia vesteşte că Dumnezeu va aduce pentru Sion un timp în care El va ierta toată greşeala şi va vindeca toată boala.

 
Compasiunea demonstrată de Cristos celor bolnavi şi numeroasele vindecări săvârşite la Cafarnaum constituie un semn că Dumnezeu a vizitat poporul său şi că împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Este mesajul Evangheliei de azi luată de la Sfântul Marcu 1,29-39:
În acel timp, ieşind Isus din sinagogă, a intrat în casa lui Simon şi Andrei împreună cu Iacob şi Ioan. Soacra lui Simon zăcea în pat, cuprinsă de febră. Îndată ce a ajuns, i-au vorbit despre bolnavă. Isus s-a apropiat de ea, a prins-o de mână şi a ridicat-o; numaidecât a lăsat-o febra şi ea a început să-i servească. Seara, după asfinţitul soarelui, au adus la el pe toţi bolnavii şi pe cei stăpâniţi de duhuri rele. Toată cetatea s-a adunat în faţa porţii. El a vindecat tot felul de bolnavi şi a alungat mulţi diavoli. Pe diavoli îi oprea să vorbească, pentru că ştiau cine este el. Dimineaţa următoare, pe când era încă întuneric, Isus s-a sculat şi s-a dus într-un loc retras, ca să se roage. Simon şi ceilalţi care erau cu el s-au dus să-l caute. Când l-au găsit, i-au spus: "Toţi te caută". El le-a răspuns: "Să plecăm în altă parte prin satele vecine: vreau să predic şi acolo, căci pentru aceasta am venit". A cutreierat deci toată Galileea, predicând prin sinagogile lor şi alungându-i pe diavoli.
 
Ieşit din sinagoga din Cafarnaum, unde în zi de sâmbătă a vorbit cu autoritate şi a eliberat un om stăpânit de duh necurat, spre uimirea ascultătorilor, Isus se duce la casa lui Petru. Soacra acestuia zăcea la pat cuprinsă de febră. Simbol al umanităţii chinuite de tot felul de rele: comentează Sfântul Ieronim.

Asemenea bunului samaritean pe drumul ce coboară de la Ierusalim la Ierihon, Isus se apropie, prinde bolnava de mână şi o ridică.
Îi întinde mâna. Vindecă, izgoneşte duhurile necurate, iartă păcatele. El a venit să-l vindece pe om în întregime, suflet şi trup. Este medicul de care are nevoie orice om.

Seara, după asfinţitul soarelui, tot oraşul s-a adunat în faţa porţii. Au adus la el pe toţi cei bolnavi şi pe cei stăpâniţi de duhuri rele şi Isus a vindecat tot felul de bolnavi şi a izgonit mulţi diavoli.

Compătimirea, solidaritatea efectivă cu cei bolnavi merge atât de departe încât El ajunge să se identifice cu ei: „Am fost bolnav şi m-aţi vizitat”. Am fost străin şi voi m-aţi primit! Iubirea sa de predilecţie faţă de cei neputincioşi nu a încetat ci continuă să atragă atenţia creştinilor faţă de toţi cei care suferă în trup şi în suflet. Deseori pentru vindecare, Isus se foloseşte de semne. Bolnavii caută să-l atingă „căci o putere ieşea din El, care îi vindeca pe toţi” (Lc 6,19) „El a purtat durerile noastre, a fost împovărat cu suferinţele noastre” (Mt 8,17).

De observat însă că vindecările săvârşite de Isus, numeroasele minuni, sunt semne ale venirii împărăţiei lui Dumnezeu. Ele vestesc o vindecare mai radicală:victoria asupra păcatului şi a morţii prin Paştele său. Pe cruce, Cristos a luat asupra sa povara răului şi a ridicat păcatul lumii. Prin pătimirea şi moartea sa pe cruce, Cristos a dat sens nou suferinţei. De acum ea ne poate face asemenea chipului său şi ne poate asocia la pătimirea sa răscumpărătoare.

Dar pentru a descoperi sensul suferinţei umane, valoarea mântuitoare a durerii în lumina Paştelui, a morţii şi învierii Domnului, e necesar să-l urmăm pe Isus în colocviile şi întreţinerile sale intime cu Dumnezeu Tatăl prin intermediul rugăciunii. După o zi intensă de apostolat „dimineaţa următoare, pe când era încă întuneric, Isus s-a sculat şi s-a dus într-un loc retras ca să se roage…Reînnoia dis-de-dimineaţă sentimentele de iubire şi de ascultare faţă de Tatăl. Căutat de toată lumea, găsit de ucenici, Isus pleacă în altă parte prin satele vecine, cutreieră toată Galileea predicând Evanghelia Împărăţiei şi izgonindu-i pe diavoli…Pentru aceasta a venit în lume. Pentru acest scop a înfiinţat Biserica, pornind de la casa lui Petru, ca să cutreiere peste veacuri până la marginile pământului făcând bine tuturor. O lume bolnavă, dezorientată, cuprinsă de febra unei libertăţi greşit înţelese, de pofta îmbogăţirii peste noapte fără sudoarea frunţii şi fără a ţine cont de necazurile vecinului, aşteaptă evanghelizatori pe urmele lui Isus. Aşteaptă propovăduitori plin de zel, asemenea Sfântului Paul care le spune corintenilor cu toată sinceritatea în prima sa scrisoare: 9,16-19.22-23:
Fraţilor, dacă vestesc evanghelia, acest lucru nu este pentru mine un motiv de laudă; este o obligaţie care mi s-a impus. Vai mie dacă nu vestesc evanghelia! Desigur, dacă acest lucru l-aş face din proprie iniţiativă aş primi răsplată de la Domnul. Dar nu este o iniţiativă a mea, proprie, ci mă achit de o obligaţie pe care mi-a încredinţat-o Domnul. Atunci care este răsplata mea? Aceea de a vesti evanghelia fără vreun profit material şi fără a mă folosi de drepturile pe care mi le dă predicarea evangheliei. Astfel, rămânând liber faţă de toţi, m-am făcut sluga tuturor, ca să pot câştiga pe cât mai mulţi. M-am făcut slab cu cei slabi, pentru ca să-i câştig pe cei slabi. M-am făcut totul pentru toţi, ca să mântuiesc cu orice preţ măcar pe unii. Toate acestea le fac pentru evanghelie, ca să am şi eu parte de mântuire.
Duminică plăcută iubiţi ascultători

(Radio Vatican, A.Lucaci, 5/6 februarie 1994 , text nemodificat, transcris pe 7 februarie 2009)

Aici serviciul audio: