Consideraţii omiletice pentru sfârşit şi început de an, 31 decembrie/1 ianuarie -
emisiune specială
(RV - 31 decembrie 2008) E sărbătoare. La cumpăna anilor, gândurile
năvălesc sufletul fiecăruia într-un amestec de lumini şi umbre, ce cad peste sentimente
de recunoştinţă şi speranţă dar şi de dureri tăinuite sau greu de stăpânit.
Moment
de recunoştinţă. După solemnitatea luminoasă a Crăciunului, în contextul căreia
am celebrat şi sărbătoarea Sfintei Familii, liturgia ne face să celebrăm solemnitatea
Sfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu care coincide cu sfârşitul şi începutul
anului solar. La contemplarea misterului divinei maternităţi se uneşte de aceea cântarea
de gratitudine pentru anul care apune şi pentru anul nou pe care deja îl întrevedem.
Timpul trece iar scurgerea lui ne face să ne îndreptăm privirea cu adâncă recunoştinţă
spre Acela care este veşnic, spre Stăpânul timpului şi al istoriei. În asemenea clipe
îi purtăm în suflet pe toţi cei dragi, de aproape şi de departe.
Întrebat
ce gânduri ar dori să exprime într-un asemenea moment, cardinalul italian Ersilio
Tonini, de-acum înaintat în vârstă (născut în 1914), bine cunoscut publicului pentru
luările sale de poziţie în presă şi la televiziune, a răspuns: „înainte de toate o
recunoştinţă neţărmurită familiei căreia îi datorez viaţa fizică, dar mai ales lumea
interioară, cu simţămintele ei, acele certitudini şi aspiraţii care m-au călăuzit
în umila slujire a lui Dumnezeu. Când voi apărea înaintea Domnului, îl voi ruga
să-mi permită să merg la tatăl meu şi la mama mea. Mi-am pregătit deja micul discurs.
Când îi voi vedea le voi spune: ’Trebuie să vă mulţumesc tare mult. Cât erau de adevărate
lucrurile pe care mi le-aţi învăţat, cât erau de drepte cele ce-mi spuneaţi, cât erau
de frumoase, cât erau de sfinte’. În felul acesta mi-aş exprima gratitudinea, deşi
niciodată, nu ne dăm seama îndeajuns ce mare binefacere înseamnă familia. E bine să
ne amintim aceasta cel puţin în ultima zi a anului. Dumnezeu a hărăzit familia şi
ne-a dat fericirea să o putem avea. Să mulţumim Domnului Dumnezeului nostru!”
Timpul
trece. Romano Guardini, (Verona 17 februarie 1885 - München 1 octombrie 1968),
preot catolic, teolog şi scriitor italian naturalizat german, povesteşte în jurnalul
său un fapt care la prima vedere s-ar părea lipsit de importanţă pentru el, ajuns
la bătrâneţe, dar care i-a marcat acel moment al vieţii. Plimbându-se pe aleea unui
parc din oraşul München, a fost întrebat de un tânăr în trecere, cât este ora. I-a
răspuns imediat. Tânărul voia, fireşte, să ştie momentul zilei, timpul astral, relevat
de mişcarea pământului şi poziţia soarelui. Dar acea întrebare l-a făcut pe marele
teolog, continuându-şi plimbarea, să se întrebe la ce punct al drumului vieţii se
află, să se gândească la ora vieţii sale, la timpul istoric, care îşi are un curs
al său, şi să devină mai conştient că pentru el ora era înaintată.
Este de
ajuns acest episod pentru ca să ne dăm seama că timpul este o realitate complexă,
misterioasă. Există un timp care este propriu doar omului, şi înainte de toate
individual format de arcul ce se întinde de la naştere până la moarte, şi pentru
care vechea traducere latină Vulgata a Psalmului 30,6 reprezintă o imagine foarte
sugestivă: „În manibus tuis Domine tempora mea”, adică „în mâinile tale
Domane sunt timpurile mele”, text care admite însă şi o altă traducere deoarece cuvântul
„tempora”, „timpuri” poate să însemne şi „tâmple”. În acest caz, versetul psalmului
s-ar putea traduce astfel: „În mâinile tale, Doamne, sunt tâmplele mele”.
Tu ai tâmplele capului meu în mâinile tale. Pulsaţiile omului sunt considerate ca
ritm al acelui timp care este în mâinile lui Dumnezeu. E bine acum la cumpăna
anilor să simţim şi să spunem cu toată convingerea: „În mâinile tale, Doamne, sunt
tâmplele mele, este viaţa mea!”
Acum când un an se încheie şi altul e gata
să înceapă, conştienţi că viaţa este în mâinile lui Dumnezeu, vrem ca trecerea spre
noul an să fie sub privirea Domnului, amintindu-ne de îndemnul apostolului Paul: „Orice
faceţi, cu cuvântul şi cu fapta, toate să le faceţi în numele Domnului Isus şi prin
el să mulţumiţi lui Dumnezeu Tatăl” (Col 3,17).
Aducere de mulţumire
cu inimă smerită. De aceea, mai întâi îi aducem mulţumiri Domnului pentru
zilele pe care le-am trăit cu tâmplele în mâinile sale; îi mulţumim pentru bucuriile
pe care ni le-a dat; îi mulţumim mai ales pentru că nu a fost nici o clipă în care
El să ne fi părăsit; îi mulţumim plini de recunoştinţă pentru că de nenumărate ori
a alergat după noi, asemenea păstorului care merge în căutarea oii răzleţe şi rătăcite,
prinsă poate între spini şi mărăcini sau căzută în vreo văgăună, şi găsind-o, o scoate
cu grijă, o ia pe umeri şi o readuce bucuros la turmă. Cu simţămintele fiului mai
mic din parabola Tatălui milostiv spunem fiecare: „Miserere nostri, Domine,
miserere nostri!”, „Ai milă de noi, Doamne, ai milă de noi”. „Fie, Doamne,
mila ta asupra noastră precum şi noi am nădăjduit în tine”. „Salvum fac populum tuum
Domine”, „Mântuieşte, Doamne, pe poporul tău şi binecuvântează moştenirea ta”. Voim
să păşim în noul an purtaţi pe umerii Bunului Păstor care ne conduce la Tatăl şi căruia
îi cântăm „Te Deum” de mulţumire, acea rugăciune universală ce ne uneşte
cu toţi credincioşii care îl binecuvântează pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Duhul Sfânt. Reînsufleţiţi
de iubirea pe care Tatăl a turnat-o în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Domnul şi
de viaţă dătătorul, care ne-a fost dat, spunem în numele Domnului nostru Isus Cristos:
„In te Domine speravi”, „În tine, Doamne, am nădăjduit şi nu voi fi
ruşinat în veci”.
Primeniţi lăuntric să privim acum spre Anul Domnului
2009. Deasupra porţii de intrare în noul an stau scrise cu litere mari
cuvintele: Solemnitatea Sfintei Fecioare Maria Născătoarea de Dumnezeu şi Ziua Mondială
de Rugăciune pentru Pace. Maria, Maica Domnului îl prezintă lumii întregi pe Pruncul
Isus, singurul Răscumpărător al omului şi Principele Păcii. În antichitate, când
oraşele erau împrejmuite cu ziduri de apărare şi se putea intra în ele doar prin porţile
de acces, a încredinţa cuiva cheile oraşului însemna a-l recunoaşte ca eliberator
sau ca stăpân, în mâinile căruia locuitorii se predau necondiţionat. Noi ar trebui
să facem la fel în prima zi a anului: să-i încredinţăm Domnului cheile orăşelului
care este inima noastră şi să-i zicem: „Stăpâneşte, Doamne, Isuse! Domneşte suveran
peste casa mea!”
Meditând lecturile biblice propuse la Liturghia din prima
zi a anului, avem impresia că admirăm tripticul pictat de mâna unui artist iscusit
şi consumat care a ştiut să pună în centrul operei, figura umilă şi glorioasă a Maicii
Domnului iar alături de ea, de o parte şi de alta, pe Apostolul neamurilor şi pe Păstorul
Bisericii universale. Apostolul privind la Maria, explică taina timpului; Papa, rugând-o
pe Maica lui Dumnezeu, invocă pacea vestită de îngeri în Noaptea Sfântă, în dorinţa
de a pregătii copiilor lumii un viitor de pace. Evanghelia solemnităţii continuă
povestirea Naşterii lui Isus, invitându-ne să fixăm atenţia asupra Mamei pruncului
divin. E sărbătoarea divinei sale maternităţi. În jurul lui Isus, alături de Maria
şi de Iosif, se mişcă o serie de persoane, de oameni simpli care beneficiază cei dintâi
de vestea cea bună, dar apoi ajung de departe şi oameni înţelepţi, căutători de adevăr,
magii de la Răsărit.
Citim în evanghelia după Sfântul Luca, 2,16-21: „Păstorii
s-au dus în grabă şi i-au găsit pe Maria şi pe Iosif împreună cu copilul care era
culcat în iesle. După ce l-au văzut, au vestit cuvântul ce li se spusese despre acest
copil. Toţi câţi îi auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. Iar Maria
păstra toate aceste cuvinte şi se gândea la ele în inima ei. Păstorii s-au întors
slăvind şi lăudând pe Dumnezeu pentru toate câte auziseră şi văzuseră, precum li se
spusese. Când a sosit ziua a opta, a tăierii împrejur, i-au pus copilului numele Isus,
nume pe care i-l dăduse îngerul înainte de a fi fost zămislit”.
Cu ce spirit
Maria, mama lui Isus, a stat înaintea lui Dumnezeu? Despre rolul Mariei în istoria
creştină şi în planul divin de mântuire s-au scris nenumărate cărţi, dar ceea ce spune
evanghelia de azi în acest sens, este surprinzător de succint, de o simplitate şi
claritate extraordinară. „Maria păstra toate aceste cuvinte şi se gândea la ele în
inima ei.” Rolul Mariei faţă de Isus şi faţă de Biserică a fost enorm, dar atitudinea
ei în faţa evenimentelor pe care le-a trăit şi în care a acţionat, din voinţa lui
Dumnezeu, ca protagonistă, a fost extrem de rezervat. Expresia „Maica Domnului”
şi altele pe care le foloseşte Biserica, au avut nevoie de meditaţie şi aprofundări
teologice, mai ales în primele veacuri creştine prin recunoaşterea Maternităţii divine
a Fecioarei Maria, la conciliul ecumenic din Efes, din anul 431. În viaţa fiecărui
creştin, expresia Teotokos, Născătoare de Dumnezeu, este mai puţin solemnă
şi de aceea mai familială. Încă de pe genunchii mamei, din ani copilăriei, se deprinde
recitarea rugăciunii: „Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru
noi, păcătoşii acum şi in ceasul morţii noastre. Amin.” „Maica lui Dumnezeu”, două
cuvinte pe care nimeni nu s-ar fi gândit şi cutezat să le asocieze pentru a spune
ceva nemaipomenit, dacă nu ar avea la bază un fapt istoric. Dumnezeu a voit să aibă
o mamă, aleasă din fiicele poporului său. Cel Atotputernic a voit să depindă de braţele
şi de căldura unei fecioare mame. Maria este cu adevărat Mama lui Dumnezeu şi nu
doar simplă „Născătoare”, deoarece expresia „născătoare” desemnează pe aceea care
aduce pe cineva la viaţă, în timp ca „mama” aduce la viaţă şi asigură creşterea şi
educaţia copilului. La Betleem, Fecioara Maria a adus la viaţă un Fiu care avea să
arate lumii adevăratul chip al lui Dumnezeu. Ea, Maica lui Dumnezeu, va fi alături
de Fiul în momentele cel mai importante ale vieţii. L-a însoţit atunci, îl însoţeşte
de-a lungul istoriei, prezentându-l lumii. L-a introdus în lume. De aceea spuneam
că deasupra porţii de intrare în noul an 2009, stă Ea, Maica lui Dumnezeu, prezentându-l
şi generaţiei noastre pe Isus, Răscumpărătorul omului. De altfel, la început de
an, îl ascultăm pe apostolul Paul vorbind despre Fiul lui Dumnezeu născut din femeie
la împlinirea timpului. Vorbeşte totodată despre misterul timpului ce se împlineşte
în istorie.
Scrie în epistola către Galateni 4,4-7: „Fraţilor,
când a venit plinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie,
supus Legii, pentru ca să-i răscumpere pe cei supuşi Legii şi pentru ca să dobândim
înfierea. Iată după ce puteţi cunoaşte că sunteţi fii: Dumnezeu l-a trimis în inimile
noastre pe Duhul Fiului său, care strigă: ’Abba, Tată!’ Aşadar, nu mai eşti rob, ci
fiu, iar dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor prin harul lui Dumnezeu”.
Plinirea
timpului. Înainte de naşterea lui Cristos „timpul nu ajunsese la plinătatea
sa": se poate spune că era în curs de împlinire, de căpătarea unui conţinut şi a unei
semnificaţii. S-a împlinit atunci când o femeie, Maria din Nazaret, a dat la lumină
pe Fiul, care din veşnicie era Fiul lui Dumnezeu şi născându-se a introdus eternul
în timpul nostru. De atunci, zilele noastre care se scurg au căpătat valoare dumnezeiască,
poartă amprenta harului divin şi sunt aducătoare de mântuire, de eliberare, de îndumnezeire.
Sunt clipele, zilele,, lunile, anii erei noastre, era mântuirii noastre. Misterul
se dezvăluie în timp ce se revelează. Pentru ca deosebirea să fie cât se poate de
clară, apostolul Paul afirmă că noi am devenit fii adoptivi, printr-o înfiere suprafirească,
diferită de cea naturală. Când Dumnezeu adoptă un om, îl face cu adevărat fiu al său:
nu-i dă doar numele ci viaţă din viaţa sa…Dumnezeu a trimis în sufletele noastre pe
Duhul Fiului său.
Acestea sunt evenimentele mari care transformă din profană
în sacră istoria mântuirii. Într-o viziune pozitivistă a timpului, se spune despre
clipele vieţii: „Omnia vulnerant, ultima necat”. „Toate rănesc, ultima
ucide”. De altfel în mitologia greacă, timpul „Kronos”, era reprezentat ca
o divinitate care-şi devorează copiii. După ce Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, a murit
şi a înviat din morţi „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”, toate clipele
vieţii, inclusiv cea din urmă, sunt timp prielnic,„Kairos”, măresc
demnitatea de fii ai lui Dumnezeu, iar ultima înseamnă împlinirea vieţii. Una din
figurile cele mai însemnate ale martirajului creştin, Sfântul Ignaţiu din Antiohia,
adresându-se creştinilor din Roma scrie: „Lăsaţi ca eu să ajung la lumina pură; ajuns
acolo voi fi cu adevărat om. Lăsaţi ca eu să imit pătimirea Dumnezeului meu” (Ad
Romanos VI,3; ed. F.X. Funk I, 261).
Fiecare an, care
se adaugă la viaţa creştinului ar trebui să însemne o creştere în înţelepciune, vârstă
şi har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Este ceea ce se spune în evanghelie despre
copilul Isus, Fiul lui Dumnezeu devenit fiul Omului, spre a-i mântui pe fraţii săi,
căci Dumnezeu a voit ca noi să devenim fii ai săi, „fii întru Fiul său”.
Marelui
preot din Vechiul Testament i se poruncise să binecuvânteze poporul folosind o formulă
solemnă în care revine de trei ori numele tainic al lui Dumnezeu: Iahve’.
Luată
din cartea Numerilor 6,22-27, binecuvântarea este propusă
de Liturgia din prima zi a anului. “Domnul i-a zis lui Moise: ‘Aron
şi urmaşii lui să-i binecuvânteze pe fiii lui Israel cu aceste cuvinte: ’Să
te binecuvânteze Domnul şi să te păzească. Domnul să-şi lumineze faţa asupra ta şi
să se îndure de tine. Domnul să-şi îndrepte faţa către tine şi să-ţi
dăruiască pacea’. Astfel să chemaţi numele meu asupra fiilor lui Israel
şi eu Domnul îi voi binecuvânta”.
Preluată de Sfântul Francisc din
Assisi, este cunoscută ca binecuvântarea către Fratele Leon. În formă elaborată, este
folosită de asistenţii catolici ai asociaţiei de cercetaşi la ceremonia promisiunii.
De când papa Paul al VI-lea a instituit în 1968 Ziua Mondială a Păcii, ascultând această
binecuvântare, în mod spontan, gândul se duce la marele Preot al Noului Legământ,
Cristos cel anunţat de profetul Isaia ca principe al păcii. În numele lui, Papa adresează
an de an popoarelor lumii un mesaj de pace cu invitaţia la rugăciune şi sporirea eforturilor,
pentru ca Dumnezeu să facă să strălucească faţa sa asupra lumii, asupra stăpânitorilor
ei şi asupra victimelor războaielor. Anul acesta are ca temă „Combaterea sărăciei,
construirea păcii”. A crede că duşmanii păcii sunt întotdeauna alţii, nu este decât
un pretext şi o justificare de a purta război în numele păcii folosind armele injustiţiei.
E nevoie de convertirea vieţii chiar din prima zi a anului.
Să îndreptăm încă
o dată privirea spre poarta de intrare în noul an, deasupra căreia stă Ea, Maica Domnului
care îl prezintă lumii pe Fiul său. Să-i spunem cu devoţiune filială: ”Arată-ne
nouă pe Isus, binecuvântatul rod al trupului tău!”.Si cu Sfântul Bernard adăugăm: „O, milostivă, o, blândă,
o dulce Fecioară Marie”. În Isus
Cristos, Dumnezeu îşi luminează faţa sa asupra lumii şi se îndură de ea. Cine îl primeşte,
acela pregăteşte copiilor un viitor de pace.
Tuturor, An nou fericit, cu
sănătate şi pace în suflete şi în case, de la Cristos Domnul, Stăpânul timpului
şi al istoriei.
(Radio Vatican, A.Lucaci, 31 dec 1995/1 ian 1996, revìzuire
la 30 decembrie 2008)