Perioada Adventului, anotimp al speranţei: din învăţătura lui Benedict al XVI-lea
(RV - 15 decembrie 2008) De două milenii Biserica păşeşte într-o aşteptare ce
nu dezamăgeşte. Este aşteptarea venirii lui Cristos celebrată în timpul Adventului.
În aceşti ani de pontificat, Benedict al XVI-lea a pus în evidenţă accente spirituale
diferite ale perioadei care marchează începutul anului liturgic pentru viaţa Bisericii
în mijlocul lumii. Toate sunt legate de un aspect de care duce lipsă o mare parte
a oamenilor din vremea noastră şi care, în schimb, poate fi considerat “culoarea”
Adventului, nota sa dominantă: speranţa. Să-l urmărim în învăţătura papei Benedict
al XVI-lea:
• Secvenţe muzicale. Când în anul zero
pentru credinţă şi pentru istorie, porţile hanului i-au fost închise în faţă de mai
multe ori acelei tinere perechi ajunse cu greu la Betleem, Dumnezeu a bătut la inima
oamenilor neinstruiţi, analfabeţi şi fără stare, dar capabili să împartă cu alţii
nimicul lor, şi astfel primul Advent al lumii a putut să se încheie în faţa ochilor
celor care aveau mai mare nevoie să atingă cu mâna Speranţa. Douăzeci de secole mai
târziu, o apreciată coregrafă a învăţat să comunice în această vreme un sens de aşteptare:
decoruri şi ecrane pe care nu cade niciodată noaptea, atâtea uşi care rămân deschise
şi îmbietoare. Şi astăzi se aşteaptă ceva, este evident. Nu neapărat Cineva cu majusculă.
În cămara inimii omului, uşile dovedesc indiferenţa de acum două mii de ani.
Şi
totuşi, a exclamat Benedict al XVI-lea în predica de la Primele Vespere pentru începutul
Adventului din 2006, „singurul Dumnezeu adevărat” nu „este un Dumnezeu care stă în
cer, dezinteresat de noi şi de istoria noastră, dar este Dumnezeul-care vine” în momentul
prezent al omenirii. A venit întâia oară, a promis că se va întoarce la sfârşitul
timpurilor. Dar nu renunţă - a explicat Papa în data de 26 noiembrie 2005 - la trăirea
Adventului din fiecare an şi fiecare zi: • „Într-un anumit sens Domnul doreşte
mereu să vină prin intermediul nostru. Şi bate la uşa inimii noastre: eşti dispus
să-mi oferi mădularele, timpul, viaţa ta ? Această voce a Domnului vrea să pătrundă
şi în timpul nostru, vrea să intre în viaţa umană prin noi. El caută şi o locuinţă
vie, viaţa noastră personală”.
Cine învaţă să deschidă aceste uşi, acceptă
să ducă azi „lupta cea bună a credinţei” ca cea a lui Paul din Tars. Deoarece, a-l
primi pe Isus Prunc şi a-l face să crească înlăuntrul nostru şi prin noi, a-l face
vizibil celor care nu-l cunosc sau l-au uitat este un efort care cere o forţa supraomenească,
adică puterea lui Dumnezeu, pe care omul s-a deprins să-l invoce încă de la primul
său contact cu divinitatea. Dovadă, a afirmat Papa la 29 noiembrie, sunt Psalmii: •
„Doamne, către tine strig, vină în ajutorul meu (…) Este strigătul unei persoane care
se simte în mare pericol, dar este şi strigătul Bisericii în mijlocul a multe şi felurite
primejdii care o înconjoară, care îi ameninţă sfinţenia, acea integritate ireproşabilă
despre care vorbeşte apostolul Paul, care trebuie în schimb să fie păstrată pentru
venirea Domnului. Şi în această invocaţie răsună şi strigătul tuturor drepţilor, al
tuturor celor care vor să reziste răului, seducerilor unei bunăstări nedrepte, unor
plăceri ce lezează demnitatea umană şi condiţia de viaţă a celor săraci”.
Este
deci tare omul care trăieşte Adventul, deoarece speră într-un Cineva care ştie că
va sosi. De altfel, a repetat de mai multe ori Benedict al XVI-lea în aceşti ani,
„Adventul este în gradul cel mai înalt anotimpul spiritual al speranţei”. O temă dragă
Papei până la punctul de a-i dedica a doua sa Scrisoare enciclică -„Spe
salvi”, publicată la 30 noiembrie 2007, tocmai în ziua dinainte de începutul Adventului,
anul trecut. Ziua următoare, Benedict al XVI-la, amintind momentul, a subliniat dorinţa
de nestins a lui Dumnezeu de a se face prunc, în fiecare an, în mijlocul oamenilor
din orice timp: • „Omenirii care nu mai are timp pentru El, Dumnezeu îi oferă timpul
său, un nou spaţiu pentru a reintra în sine, pentru a se pune din nou în mişcare şi
regăsi sensul speranţei”.
„Pace oamenilor de bunăvoinţă”. Săracilor din noaptea
de la Betleem, care au deschis uşile inimii spre misterul acelei Naşteri, le-a fost
împărtăşită o „calitate” pe care acel Copil o purta cu sine, pe lângă speranţă. Astfel
Benedict al XVI-lea a scos în relief la 2 decembrie 2006: • „Pentru cei care cred
’pacea’ este unul din acele nume frumoase ale lui Dumnezeu, care vrea înţelegerea
între toţi fiii săi (…) În această perspectivă Adventul este mai mult decât potrivit
spre a fi un timp trăit în comuniune cu toţi aceia - şi mulţumim lui Dumnezeu, sunt
atâţia - care speră într-o lume mai dreaptă şi mai fraternă. În această angajare pentru
dreptate pot, într-o oarecare măsură, să se regăsească împreună oameni de orice naţionalitate
şi cultură, care cred şi care nu cred”. • Secvenţe muzicale. Aici
serviciul audio: