Bucuria în Domnul este puterea noastră: Consideraţii omiletice la Duminica a III-a din Advent, anul B

(RV - 13 decembrie 2008) E ziua Domnului…Duminica bucuriei, numită altădată „Gaudete” de la primul cuvânt în limba latină al cântării de intrare la Sfânta Liturghie, luată din Scrisoarea apostolului Paul către Filipeni: „Bucuraţi-vă mereu în Domnul: iarăşi vă spun: bucuraţi-vă, căci Domnul este aproape” (Fil 4,4-5).
 
Bucuria în Domnul în toată Liturgia Cuvântului.
Prima lectură este luată din cartea lui Isaia, cap.61; vorbeşte despre chemarea profetului uns cu Duhul Domnului ca să aducă săracilor vestea cea bună, să vindece pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiască celor închişi eliberarea şi celor prinşi în război libertatea; să dea de ştire un an de milostivire al Domnului (cf 61,1-2).
Finalul lecturii introduce în atmosfera de bucurie şi preamărire a cunoscutei cântări „Magnificat”: „Mă voi bucura din toată inima în Domnul şi va tresălta de veselie sufletul meu în Dumnezeul meu, căci m-a îmbrăcat cu haina mântuirii, m-a acoperit cu veşmântul veseliei” (Is 61, 10a)…Cântecul Fecioarei Maria intonat la întâlnirea cu Elisabeta în pragul casei acesteia, se constituie în psalm responsorial, devenind astăzi cântarea Bisericii care aşteaptă cu bucurie venirea mirelui: „Sufletul meu preamăreşte pe Domnul şi duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, mântuitorul meu…Milostivirea lui dăinuieşte din neam în neam peste cei care se tem de dânsul” (Lc 1,46-47.50).

Dar invitaţia la bucurie este prezentă şi în lectura a doua luată din prima Scrisoare a Sfântului Pavel către tesaloniceni, capitolul 5: „Bucuraţi-vă întotdeauna. Rugaţi-vă neîncetat. Aduceţi mulţumiri pentru toate, căci acest lucru îl vrea Dumnezeu de la voi în Isus Cristos” (1Tes 5,16-18). Este o bucurie bine întemeiată căci continuă Apostolul neamurilor: „Cel care v-a chemat este credincios cuvântului său şi el însuşi va duce la îndeplinire lucrarea sa” (1Tes 5,24).

 
Evident, este vorba despre o bucurie ce nu trebuie confundată cu euforia lumii, Este bucuria dăruită de sus de Dumnezeul păcii celor care se roagă neîncetat şi refuză orice căutare de sine mulţumind zilnic Domnului în orice situaţie, conştienţi că „fiecare zi a pelerinajului nostru pe pământ este un dar mereu nou” (Prefaţă, citat din memorie).
Este bucuria lui Ioan Botezătorul, prietenul mirelui, venit să dea mărturie despre lumină şi care se bucură când îl vede sosind: „Cel care are mireasa este mirele iar prietenul mirelui, care stă şi ascultă, se bucură mult la glasul mirelui. Aşadar, această bucurie a mea este acum deplină. El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (In 3,29-30). Este ultima mărturie a lui Ioan Botezătorul.

Acesta este Ioan Înaintemergătorul: un om pătruns de bucurie, întrucât e de o profundă smerenie; deja în sânul mamei sale el tresăltase de bucurie la sosirea Mariei, chivotul Domnului. Un om liniştit lăuntric, de o armonie profundă, care intonează asemenea bătrânului Simeon cântarea „Nunc dimittis - acum eliberează-l, Stăpâne, pe slujitorul tău în pace” (Lc 2, 29), atunci când acela care este obiectul dorinţelor sale apare la orizont.

De altfel în Evanghelia duminicii luată de la Sfântul Ioan, capitolul 1, Înaintemergătorul insistă pentru a face ca privirile celor din jur să se desprindă de persoana lui şi să se îndrepte spre cea a lui Isus, mirele. Rolul lui Ioan este să facă astfel ca privirile oamenilor să se îndrepte spre cel despre care a spus: „Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru se află acela pe care voi nu-l cunoaşteţi;” (In 1,26).

 
Ce mare lecţie! A-l anunţa pe Cristos şi apoi a dispărea, a se retrage…Mereu înainte-mergător! Va fi astfel şi întru moarte, martir al adevărului. Un om al bucuriei, deci, şi nu cum prea deseori e prezentat iconografic. Un om menit să dăruiască bucurie, aşa cum anunţase îngerul Gabriel preotului Zaharia, după ce i-a dat vestea că femeia sa îi va naşte un fiu şi-l va numi Ioan: „Şi bucurie şi veselie vei avea şi de naşterea lui mulţi se vor bucura” (Lc 1,14). Şi aşa a fost: în vremea aceea „a venit un om, trimis de Dumnezeu, al cărui nume era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să dea mărturie despre lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el lumina, ci a venit ca să dea mărturie despre lumină” (In 1, 6-8).

 
Marele risc al propovăduitorilor, al celor care fac apostolat, tineri şi vârstnici, este acela de a atrage lumea la ei, în loc să o facă să-şi îndrepte privirile spre Cristos, adevăratul mire aducător de bucurie…De aceea mulţi rămân dezamăgiţi. În evanghelia duminicii, întrebat de o delegaţie de rang înalt venită de la Ierusalim, cine este, Ioan răspunde clar şi din ce în ce mai energic şi mai scurt: „Nu sunt eu Cristos”; „nu sunt”; „nu”!...Nu profită de nedumerirea şi de entuziasmul unora care înclinau să-l ia drept Mesia.

O observaţie nu lipsită de importanţă teologică: Există probabil în evanghelistul Ioan intenţia de a contrapune afirmaţia „Eu sunt” declaraţiei „Eu nu sunt”. Cunoaştem bine importanţa expresiei „Eu sunt” în contextul Evangheliei după Ioan. Expresia aminteşte numele lui Dumnezeu descoperit lui Moise, atunci când i-a vorbit în pustiu din rugul aprins: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ex 3,14). Presat de insistenţa delegaţiei „Dar, cine eşti?”, Ioan se defineşte „glasul celui care strigă în pustiu: ’Îndreptaţi calea Domnului’”.
De altfel, la naşterea lui Ioan Botezătorul, Zaharia, tatăl său, şi-a recăpătat glasul. Astfel, Isus este Cuvântul; Ioan este glasul; Isus este lumina; Ioan este lampa… O spune însuşi Isus: „El era făclia care arde şi luminează, iar voi aţi voit să vă bucuraţi un ceas la lumina lui” (In 5, 35).
La acest punct s-ar putea asculta dialogul dintre Înaintemergător şi delegaţia de preoţi şi leviţi sosită din Ierusalim: Ioan, 1, 19-28

Iată care a fost mărturia lui Ioan când iudeii din Ierusalim au trimis la el preoţi şi leviţi ca să-l întrebe: "Cine eşti tu?" El a mărturisit şi nu a tăgăduit; a mărturisit: "Nu sunt eu Cristos". Ei l-au întrebat din nou: "Dar cine eşti? Eşti Ilie?" El a răspuns: "Nu sunt". "Eşti tu profetul?" A răspuns: "Nu". Atunci, i-au zis: "Dar cine eşti? Căci trebuie să ducem un răspuns celor ce ne-au trimis. Ce spui despre tine însuţi?" El a zis: "Eu sunt glasul celui care strigă în pustiu: «Îndreptaţi calea Domnului», precum a zis Isaia profetul". Cei trimişi erau dintre farisei. Ei i-au mai pus o întrebare: "De ce botezi, dacă tu nu eşti Cristos, nici Ilie, nici Profetul?" Ioan le-a răspuns, zicând: "Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru se află acela pe care voi nu-l cunoaşteţi; cel care vine după mine, care înainte de mine a fost şi căruia eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei". Acestea s-au petrecut în Betania, dincolo de Iordan, unde boteza Ioan.

Totul s-a petrecut, deci, dincolo de Iordan: precizare geografică de importanţă teologică. Până aici, până la Iordan Moise a condus poporul ales din sclavia egipteană, fără ca el să intre în ţara făgăduinţei pe care a văzut-o doar din depărtare, de pe muntele Nebo. Aici, Ioan predică botezul pocăinţei pentru primirea Aceluia care se află în mijlocul oamenilor dar ei nu-l cunosc şi care a fost înainte de Ioan, şi în faţa căruia el trebuie să se micşoreze, considerându-se nevrednic să-i dezlege cureaua încălţămintei.

Mesia anunţat de Ioan Botezătorul este Dumnezeul Adventului, a cărui venire istorică o celebrăm cu pietate în sărbătoarea Crăciunului, atenţi la venirea lui spirituală continuă până la întoarcerea în slavă. Dumnezeul Adventului îi înveseleşte pe cei care acceptă convertirea, adică trecerea prin fluviul umilinţei şi al suferinţei. Numai prin trecerea Iordanului se termină sclavia egipteană şi exilul babilonian şi se intră în ţara făgăduinţei. E recunoaşterea necesităţii de a fi salvaţi, mântuiţi de păcat. De altfel, programul lui Mesia este să vestească anul mântuirii lui Dumnezeu aşa cum am citit astăzi la Isaia 61.

Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut trup nu pentru a revela un adevăr abstract, o religie ce leagă şi încătuşează, din contra, pentru a rupe lanţurile, a deschide închisorile, a vindeca pe cei cu inima zdrobită, pentru a face să răsară dreptatea lui Dumnezeu.
Marea problemă a creştinismului este convertirea omului pentru a-l reda harului lui Dumnezeu în Cristos Isus. Observă Thomas Merton (Prades, 31 ianiarie 1915 - Bangkok, 10 decembrie 1968), călugăr trapist american, care a trăit multă vreme în Asia unde a şi murit în urmă cu 40 de ani: „Este relativ uşor să converteşti un păcătos; cei buni, însă, sunt adesea imposibil de convertit, pentru simplul fapt că nu simt nici cea mai mică nevoie de a se converti”. Deci, marea problemă este mântuirea celor care, fiind buni, cred că nu au nevoie să fie salvaţi, închipuindu-şi că rolul lor este acela de a-i face pe alţii buni ca şi ei. Cred doar în propria bunătate şi capacitate de a iubi, în timp ce acela care îşi dă seama de propria nimicnicie este mult mai dispus să se predea şi să se abandoneze total Domnului. Se deschide, aşa cum este, darului iubirii, despre care ştie că nu poate veni de la el ci de la altul, de la unul cu totul Altul.

Unora ca acestora le este adusă vestea cea bună…Sunt săracii cu duhul, conştienţi de lipsurile şi slăbiciunile lor; trăiesc zi de zi din munca cinstită şi se hrănesc din mâinile lui Dumnezeu; ei ştiu că Domnul „pe cei flămânzi îi copleşeşte cu bunuri iar pe cei bogaţi îi lasă cu mâinile goale” (Lc 1, 53). Aceştia au secretul speranţei şi al bucuriei.
 
Apostolul Paul în prima Scrisoare către tesaloniceni descrie creştinismul ca atitudine interioară orientată spre Dumnezeu în bucurie, în rugăciune continuă şi aducere de mulţumire. Aceasta vrea Dumnezeu de la creştini în Isus Cristos: o atitudine deschisă şi atentă la darurile Duhului Sfânt în comunitatea creştină.
Încheiem cu urarea apostolului Paul către creştinii din Tesalonic: „Dumnezeul păcii să vă sfinţească în toate, astfel încât fiinţa voastră întreagă, sufletul şi trupul votru, să fie fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Cristos!”.
Duminică plăcută, iubiţi ascultători.
(Radio Vatican, Anton Lucaci, 11/12 decembrie 1993, cu revizuiri minime la 13 decembrie 2008)

Aici serviciul audio: