Mesajul Papei Benedict al XVI-lea pentru cea de-a 42.a Zi Mondială a Păcii, 1 ianuarie
2009: "Combaterea sărăciei, construirea păcii"
(RV - 11 decembrie 2008) Mesajul Sanctităţii Sale Benedict al XVI-lea pentru celebrarea Zilei Mondiale a Păcii, 1 ianuarie 2009.
Combaterea sărăciei, construirea păcii:
1. Şi în acest început de an nou doresc să transmit tuturor urarea mea de pace şi să vă invit, prin acest Mesaj al meu, să reflectaţi asupra temei: Combaterea sărăciei, construirea păcii. Veneratul meu predecesor Ioan Paul al II-lea, în Mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii din 1993, sublinia încă de atunci repercursiunile negative pe care ajunge să le aibă asupra păcii situaţia de sărăcie în care trăiesc populaţii întregi. De fapt, sărăcia se numără adesea printre factorii care favorizează sau agravează conflictele, chiar şi cele armate. La rândul lor, acestea din urmă alimentează situaţii tragice de sărăcie. «Se afirmă... şi devine tot mai grav în lume – scria Ioan Paul al II-lea – o serie de ameninţări pentru pace: multe persoane, ba chiar, populaţii întregi trăiesc astăzi în condiţii de sărăcie extremă. Diferenţa dintre bogaţi şi săraci a devenit tot mai evidentă, chiar şi în naţiunile mai dezvoltate din punct de vedere economic. Este vorba de o problemă care s impune în conştiinţa omenirii, dat fiind faptul că multe persoane trăiesc în condiţii care ofensează demnitatea nativă şi, prin urmare, compromit progresul autentic şi armonios al comunităţii mondiale» (1).
2. În acest context, combaterea sărăciei implică o analiză atentă a fenomenului complex al globalizării. Această analiză este importantă deja din punct de vedere metodologic, deoarece sugerează utilizarea roadelor cercetărilor realizate de economişti şi sociologi asupra multor aspecte ale sărăciei. Referinţa la globalizare ar trebui să capete, însă, o semnificaţie spirituală şi morală, cerând ca cei săraci să fie priviţi în perspectiva conştientă că toţi fac parte dintr-un unic plan divin, acela al chemării de a construi o singură familie în care toţi – indivizi, popoare şi naţiuni – să-şi controleze comportamentul, impregnându-l cu principiile fraternităţii şi responsabilităţii.
În această perspectivă este necesar să se aibă o viziune amplă şi articulată despre sărăcie. Dacă sărăcia ar fi doar materială, ştiinţele sociale care ne ajută să măsurăm fenomenele în baza datelor de tip preponderent cantitativ ar fi suficiente pentru a clarifica principalele ei caracteristici. Ştim, însă, că există sărăcii materiale care nu sunt o consecinţă directă şi automată a lipsurilor materiale. De exemplu, în societăţile bogate şi avansate există fenomene de marginalizare, sărăcie relaţională, morală şi spirituală: este vorba despre persoane dezordonate în interiorul lor, care trăiesc diferite forme de neajunsuri în ciuda bunăstării economice. Mă gândesc, pe de o parte, la aşa zisa «subdezvoltare morală» (2) şi, pe de altă parte, la consecinţele negative ale «supradezvoltării» (3). Nu uit apoi că, în societăţile zise «sărace», creşterea economică este adesea frânată de piedici culturale, care nu permit o utilizare adecvată a resurselor. Este totuşi adevărat faptul că orice formă de sărăcie impusă are la rădăcină lipsa de respect a demnităţii transcendente a persoanei umane. Când omul nu este considerat în integralitatea vocaţiei sale şi nu respectă exigenţele unei adevărate «ecologii umane» (4), se declanşează şi dinamicile perverse ale sărăciei, aşa cum este evident în unele ambiente asupra cărora îmi voi îndrepta atenţia pe scurt.
Sărăcia şi implicaţiile morale
3. Sărăcia este adesea legată, ca de o cauză a sa, de dezvoltarea demografică. În consecinţă, se desfăşoară campanii de reducerea a naşterilor, conduse la nivel internaţional, cu metode care nu respectă nici demnitatea femeii nici dreptul soţilor de a alege în mod responsabil numărul fiilor (5), şi adesea, lucru şi mai grav, nu respectă nici măcar dreptul la viaţă. Exterminarea a milioane de nenăscuţi, în numele luptei împotriva sărăciei, constituie în realitate eliminarea celor mai săraci dintre fiinţele umane. Legat de acest lucru rămâne faptul că, în 1981, circa 40% din populaţia mondială era sub linia de sărăcie absolută, în timp ce acest procent s-a înjumătăţit substanţial, şi au ieşit din sărăcie populaţii caracterizate, de altfel, de o importantă creştere demografică. Datele relevate acum scot în evidenţă faptul că ar exista resursele necesare rezolvării problemei sărăciei, chiar şi în cazul unei creşteri demografice. Nu trebuie uitat nici faptul că, de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi până astăzi, populaţia pământului a crescut cu patru miliarde şi că, în mare măsură, acest fenomen priveşte ţări care au apărut pe scena internaţională ca noi puteri economice şi au cunoscut o dezvoltare rapidă tocmai datorită numărului ridicat al populaţiei. În plus, printre naţiunile mai dezvoltate, cele care au indicele de natalitate mai ridicat, se bucură de posibilităţi mai bune de dezvoltare. Cu alte cuvinte, populaţia se dovedeşte a fi o bogăţie şi nu un factor de sărăcie.
4. O altă arie de preocupări o reprezintă bolile pandemice aşa cum sunt, de exemplu, malaria, tuberculoza şi SIDA, care, în măsura în care lovesc sectoarele productive ale populaţiei, influenţează într-o măsură mai mare asupra înrăutăţirii condiţiilor generale ale ţării. Încercările de a frâna consecinţele pe care aceste boli le au asupra populaţiei nu ajung întotdeauna la rezultate semnificative. Pe lângă aceasta, se întâmplă ca ţările care cad victime ale unor astfel de pandemii, pentru a le face faţă, trebuie să suporte şantajul din partea celor care condiţionează ajutoarele economice de punerea în practică a unor politici contrare vieţii. Este dificilă mai ales combaterea bolii SIDA, cauză dramatică a sărăciei, dacă nu sunt înfruntate problematicile morale de care este legată răspândirea virusului. Este necesar înainte de toate să se realizeze campanii care să-i educe îndeosebi pe tineri la o sexualitate care să răspundă pe deplin demnităţii persoanei; iniţiative organizate în acest sens au dat deja roade semnificative, ducând la o reducere a răspândirii SIDA. Este necesar apoi să se pună la dispoziţia chiar şi a popoarelor sărace medicamentele şi tratamentele necesare; acest lucru presupune o promovare netă a cercetării medicale şi a inovaţiilor terapeutice, precum şi a aplicării, atunci când este necesar, de reguli internaţionale flexibile de protejare a proprietăţii intelectuale, aşa încât să le fie garantate tuturor îngrijirile medicale de bază.
5. A treia arie de preocupări, obiect de analiză în programele de luptă împotriva sărăciei şi care arată dimensiunea ei morală intrinsecă, este sărăcia copiilor. Atunci când sărăcia loveşte o familie, copiii se dovedesc a fi victimele cele mai vulnerabile: aproape jumătate din cei care trăiesc în sărăcie absolută astăzi sunt copii. Analizarea sărăciei, situându-se de partea copiilor, duce la a considera drept prioritare acele obiective care îi interesează într-un mod mai direct aşa cum este, de exemplu, grija mamelor, implicarea educativă, accesul la vaccinuri, la îngrijire medicală şi la apă potabilă, ocrotirea mediului înconjurător şi, îndeosebi, implicarea în apărarea familiei şi a stabilităţii relaţiilor din interiorul acesteia. Atunci când familia devine slabă consecinţele se răsfrâng în mod inevitabil asupra copiilor. Acolo unde nu este tutelată demnitatea femeii şi a mamei, cei care resimt acest lucru sunt în principal tot fiii.
6. O a patra arie care, din punct de vedere moral, merită o atenţie deosebită este legătura care există între dezarmare şi dezvoltare. Actualul nivel global de cheltuieli militare provoacă îngrijorare. Aşa cum am avut deja ocazia să subliniez, se întâmplă ca «imensele resurse materiale şi umane utilizate pentru cheltuielile militare şi pentru armamente sunt de fapt luate din proiecte de dezvoltare a popoarelor, mai ales a celor mai săraci şi care au mai multă nevoie de ajutor. Iar acest lucru este contrat a ceea ce afirmă însăşi Carta Naţiunilor Unite, care angajează comunitatea internaţională, şi statele în particular, „de a promova stabilirea şi menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, fără a folosi pentru înarmări decât un minimum din resursele umane şi economice ale lumii» (art. 26),(6).
Această situaţie nu facilitează, ba dimpotrivă obstacolează atingerea marilor obiective ale dezvoltării comunităţii internaţionale. Pe lângă aceasta, o creştere excesivă a cheltuielilor militare riscă să accelereze o cursă a înarmării care provoacă hăuri de subdezvoltare şi de disperare, transformându-se în acest fel în mod paradoxal în factori de instabilitate, de tensiune şi de conflict. Aşa cum a exprimat în mod înţelept veneratul meu Predecesor Paul al VI-lea, «dezvoltarea este noul nume al păcii» (7). De aceea statele sunt chemate să facă o reflecţie serioasă asupra celor mai profunde motive ale conflictelor, care sunt aprinse adesea de nedreptate, şi să se ocupe de acest lucru printr-o curajoasă autocritică. Dacă se va ajunge la o îmbunătăţire a relaţiilor, acest lucru ar trebui să permită o reducere a cheltuielilor pentru armament. Resursele economisite vor putea fi destinate unor proiecte de dezvoltare a persoanelor şi popoarelor mai sărace şi nevoiaşe: implicarea generoasă în acest sens este o implicare pentru pace în sânul familie umane.
7. A cincea arie legată de lupta împotriva sărăciei materiale priveşte actuala criză alimentară, care pune în pericol satisfacerea nevoilor primare. O astfel de criză este caracterizată nu atât de insuficienţa hranei, cât de dificultatea de a avea acces la aceasta şi de fenomene speculative şi deci de lipsa unei structuri de instituţii politice şi economice care să fie în măsură să facă faţă necesităţilor şi urgenţelor. Malnutriţia le poate provoca populaţiilor chiar şi grave daune psihice, privând multe persoane de energiile necesare pentru a ieşi, fără ajutoare speciale, din starea lor de sărăcie. Iar acest lucru contribuie la creşterea inegalităţilor, provocând reacţii care riscă să devină violente. Toate datele despre situaţia sărăciei relative din ultimele decenii arată o creştere a diferenţei dintre bogaţi şi săraci. Principalele cauze ale unui asemenea fenomen sunt fără îndoială, pe de o parte, schimbarea tehnologică, ale cărei beneficii se concentrează în segmentul cel mai înalt al distribuirii venitului şi, pe de altă parte, dinamica preţurilor produselor industriale, care cresc mult mai repede decât preţurile produselor agricole şi ale materiilor prime pe care le posedă ţările mai sărace. Se întâmplă în acest fel ca marea majoritate a populaţiei ţărilor mai sărace să sufere de o dublă marginalizare, care se referă atât la venituri mai mici cât şi la preţuri mai ridicate.
Lupta cu sărăcia şi solidaritatea globală
8. Una dintre principalele căi pentru zidirea păcii este o globalizare care să aibă ca scop interesele marii familii umane (8). Pentru a gestiona globalizarea este necesară însă o puternică solidaritate globală (9) între ţările bogate şi ţările sărace, şi în interiorul fiecărei ţări, chiar dacă acestea sunt bogate. Este necesar un «cod etic comun» (10), ale cărui norme să nu aibă doar un caracter convenţional, dar să fie înrădăcinate în legea naturală înscrisă de Creator în conştiinţa fiecărei fiinţe umane (cf Rm 2,14-15). Oare nu aude fiecare dintre noi în interiorul conştiinţei chemarea de a-şi aduce propria contribuţie la binele comun şi la pacea socială? Globalizarea elimină anumite bariere, dar acest lucru înseamnă că nu poate construi altele noi; apropie popoarele, dar apropierea în spaţiu şi timp nu creează în mod automat condiţiile necesare pentru o adevărată comuniune şi o pace autentică. Marginalizarea săracilor de pe planetă poate găsi mijloace valide de în globalizare numai dacă fiecare om se va simţi personal rănit de nedreptăţile existente în lume şi de violările drepturilor umane legate de acestea. Biserica, «semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc» (11), va continua să-şi ofere contribuţia până când vor fi depăşite nedreptăţile şi neînţelegerile şi se va ajunge la zidirea unei lumi mai paşnice şi solidare.
9. În sectorul comerţului internaţional şi al tranzacţiilor financiare, se desfăşoară astăzi procese care permit integrarea în mod pozitiv a economiilor, contribuind la îmbunătăţirea condiţiilor generale; dar există şi procese în sensul opus, care dezbină şi marginalizează popoarele, creând premise periculoase pentru războaie şi conflicte. În deceniile care au urmat celui de-al doilea război mondial, comerţul internaţional de bunuri şi servicii a crescut în mod extraordinar de rapid, cu un dinamism fără precedent în istorie. O mare parte din comerţul mondial a interesat ţările cu tradiţie în industrializare, cu o semnificativă înmulţire a noilor ţări, devenite relevante. Mai sunt însă alte ţări cu venituri mici, care se dovedesc a fi şi astăzi marginalizate în mod grav faţă de fluxurile comerciale. Creşterea lor a resimţit în mod negativ declinul rapid, înregistrat în ultimele decenii, al preţurilor produselor primare, care constituie aproape totalitatea exporturilor lor. În aceste ţări, în mare parte africane, dependenţa exporturilor de produse primare continuă să constituie un puternic factor de risc. Aş vrea să reînnoiesc aici apelul pentru ca toate ţările să aibă aceleaşi posibilităţi de acces la piaţa mondială, evitând excluderile şi marginalizările.
10. O reflecţie asemănătoare poate fi făcută în cazul finanţelor, care includ unul dintre aspectele primare ale fenomenului globalizării, graţie dezvoltării electronice şi politicilor de liberalizare a fluxurilor de bani între diferite ţări. Funcţia cea mai importantă a finanţelor din punct de vedere obiectiv, adică aceea de a susţine pe termen lung posibilitatea de investiţii şi deci de dezvoltare, se dovedeşte astăzi mai fragilă ca oricând: ea suportă contracarările negative ale unui sistem de schimb financiar – la nivel naţional şi global – bazate pe o logică pe termen foarte scurt, care continuă creşterea valorii activităţilor financiare şi se concentrează pe gestiunea tehnică a diverselor forme de risc. Chiar şi recenta criză demonstrează că activitatea financiară este uneori călăuzită de logici pur autoreferenţiale şi lipsite de luarea în considerare, pe termen lung, a binelui comun. Aplatizarea obiectivelor lucrătorilor financiari globali pe termen foarte scurt reduce capacitatea finanţelor de a-şi desfăşura funcţia de punte între prezent şi viitor, în sprijinul creării de noi oportunităţi şi de muncă pe termen lung. Un sistem financiar aplatizat pe termen foarte scurt devine periculos pentru toţi, chiar şi pentru cine reuşeşte să beneficieze de el în timpul perioadelor de euforie financiară (12).
11. Din toate acestea rezultă că lupta împotriva sărăciei cere o cooperare atât pe plan economic cât şi pe cel juridic, care să permită comunităţii internaţionale şi în particular ţărilor sărace să individualizeze şi să pună în practică soluţii coordonate pentru înfruntarea acestor probleme, realizând un cadru juridic eficient pentru economie. Pe lângă aceasta este nevoie de stimulente pentru crearea de instituţii eficiente şi participative, cât şi sprijin pentru lupta împotriva criminalităţii şi pentru promovarea unei culturi a legalităţii. Pe de altă parte, nu se poate nega faptul că politicile îndeosebi asistenţialiste sunt la originea multor falimente în ajutorarea ţărilor sărace. Investirea în formarea persoanelor şi dezvoltarea în mod integrat a unei culturi specifice a iniţiativei pare în momentul de faţă adevăratul proiect pe termen mediu şi lung. Dacă activităţile economice au nevoie, pentru a se dezvolta, de un context favorabil, acest lucru nu însemnă că atenţia trebuie să fie deviată de la problema venitului. Deşi se subliniază în mod oportun faptul că mărirea venitului pro capite (pe cap de locuitor) nu poate constitui în mod absolut scopul acţiunii politico-economice, nu trebuie să se uite totuşi faptul că aceasta reprezintă unul dintre instrumentele importante pentru atingerea obiectivului luptei împotriva foametei şi a sărăciei absolute. Din acest punct de vedere trebuie să ne debarasăm de iluzia că o politică a purei redistribuiri a bogăţiilor existente poate să rezolve problema în mod definitiv. Într-o economie modernă, de fapt, valoarea bogăţiilor depinde în mod hotărâtor de capacitatea de a crea venit prezent şi viitor. Crearea valorii rezultă de aceea o legătură indispensabilă, de care trebuie să se ţină cont dacă dorim să ducem împotriva sărăciei materiale o luptă eficientă şi de durată.
12. Situarea săracilor pe primul lor comportă, în fine, rezervarea unui spaţiu adecvat pentru o corectă logică economică din partea celor care acţionează pe piaţa internaţională, unei corecte logici politice din partea factorilor instituţionali şi a unei corecte logici participative capabilă să valorizeze societatea civilă şi internaţională. Aceleaşi organisme internaţionale recunosc astăzi valoarea şi avantajul iniţiativelor economice ale societăţii civile sau ale administraţiilor locale pentru promovarea răscumpărării şi a includerii în societate a acelor segmente ale populaţiei care sunt adesea sub pragul sărăciei extreme şi la care ajung totodată cu dificultate ajutoarele oficiale. Istoria dezvoltării economice din secolul al XX-lea învaţă că bunele politici de dezvoltare sunt încredinţate responsabilităţii oamenilor şi creării de sinergii pozitive între pieţe, societatea civilă şi state. În particular, societatea civilă asumă rolul crucial în fiecare proces de dezvoltare, deoarece dezvoltarea este în mod esenţial un fenomen cultural, iar cultura ia naştere şi se dezvoltă în spaţii civile (13).
13. Aşa cum a afirmat veneratul meu predecesor Ioan Paul al II-lea, globalizarea «se prezintă cu o evidentă caracteristică de ambivalenţă» (14) şi deci trebuie să fie administrată cu o înţelepciune prudentă. Această formă de înţelepciune implică faptul că trebuie să se ţină cont în primul rând de exigenţele săracilor de pe pământ, depăşind scandalul disproporţiei existente între problemele sărăciei şi măsurile pe care oamenii le iau pentru a le aborda. Disproporţia este de ordin atât cultural cât şi spiritual şi moral. Ne oprim adesea la cauzele superficiale şi instrumentale ale sărăciei, fără să le atingem pe cele care sălăşluiesc în inima omului, precum aviditatea şi îngustimea orizonturilor. Problemele dezvoltării, ajutoarelor şi cooperării internaţionale sunt abordate uneori fără o implicare reală a persoanelor, ci doar ca nişte chestiuni tehnice, care sfârşesc în stabilirea de structuri, în organizarea de acorduri tarifare, în alocarea de finanţări anonime. Lupta împotriva sărăciei are în schimb nevoie de bărbaţi şi femei care să trăiască în profunzime fraternitatea şi să fie capabili să însoţească persoanele, familiile şi comunităţile pe căile unei autentice dezvoltări umane.
Concluzie
14. În Enciclica Centesimus annus, Ioan Paul al II-lea avertiza în privinţa necesităţii «de a abandona mentalitatea care îi consideră pe săraci – persoane şi popoare – ca pe o povară şi ca un deranj nedorit, care pretind să consume ceea ce alţii au produs». «Săracii – scria el – cer dreptul de a fi părtaşi la avantajele bunurilor materiale şi de a folosi cu rod capacitatea lor de a munci, creând astfel o lume mai dreaptă şi mai prosperă pentru toţi» (15). În lumea globală de astăzi este tot mai evident faptul că pacea este făurită numai dacă li se asigură tuturor posibilitatea unei dezvoltări raţionale: distorsiunile sistemelor nedrepte, de fapt, mai devreme sau mai târziu, vor fi plătite de către toţi. Numai prostia poate aşadar să inducă la construirea unei case aurite, dar înconjurată de deşert sau de degradare. Globalizarea singură este incapabilă să construiască pacea; ba dimpotrivă, în multe cazuri, creează diviziuni şi conflicte. Revelează mai degrabă o nevoie: aceea de a fi orientată spre un obiectiv de o solidaritate profundă care să vizeze binele fiecăruia şi al tuturor. În acest sens, globalizarea trebuie privită ca o ocazie potrivită pentru realizarea a ceva important în lupta împotriva sărăciei şi pentru a pune la dispoziţia justiţiei şi a păcii resurse până acum de negândit.
15. Dintotdeauna doctrina socială a Bisericii s-a interesat de săraci. La vremea Enciclicei Rerum novarum ei erau constituiţi mai ales din muncitorii noii societăţi industriale; în magisteriul social al lui Pius al XI-lea, Pius al XII-lea, Ioan al XXIII-lea, Paul al VI-lea şi Ioan Paul al II-lea au fost evidenţiate noile sărăcii pe măsură ce orizontul chestiunii sociale se lărgea, până la asumarea unor dimensiuni mondiale (16). Această lărgire a chestiunii sociale a globalizării trebuie considerată nu doar în sensul unei extensii cantitative, ci şi al unei aprofundări calitative a omului şi a nevoilor familiei umane. De aceea Biserica, în timp ce urmăreşte cu atenţie actualele fenomene ale globalizării şi incidenţa lor asupra sărăciei umane, indică noile aspecte ale problemei sociale, nu doar în extensie, dar şi în profunzime, întrucât privesc identitatea omului şi a relaţiei lui cu Dumnezeu. Sunt principii ale doctrinei sociale care tind să clarifice legăturile dintre sărăcie şi globalizare şi să orienteze acţiunea spre zidirea păcii. Între aceste principii este cazul să amintim aici, în mod deosebit, iubirea «preferenţială pentru cei săraci» (17), în lumina primatului carităţii, mărturisit de întreaga tradiţie creştină, începând de la cea a Bisericii primare (cf. Fap 4,32-36; 1Cor 16,1; 2Cor 8-9; Gal 2,10).
«Fiecare să îndeplinească propriile îndatoriri şi asta imediat», scria în 1891 Leon al XIII-lea, adăugând: În ce priveşte Biserica, ea nu va abandona niciodată şi în nici un chip lucrarea sa» (18). Această conştientizare însoţeşte şi astăzi acţiunea Bisericii în favoarea săracilor, în care îl vede pe Cristos (19), auzind cum răsună constant în inima sa porunca Principelui păcii adresată apostolilor: «Vos date illis manducare – daţi-le voi să mănânce» (Lc 9,13). De aceea, fidelă acestei invitaţii a Domnului său, comunitatea creştină nu va întârzia să asigure întregii familii umane sprijinul propriu în entuziaste acţiuni de solidaritate creativă nu doar pentru a distribui ceea ce este în plus, dar mai ales pentru a schimba «stilurile de viaţă, modelele de producţie şi consum, structurile consolidate de putere care guvernează astăzi societăţile» (20). Prin urmare, la început de an nou, adresez fiecărui ucenic al lui Cristos, precum şi fiecărei persoane de bunăvoinţă, invitaţia caldă de a-şi deschide inima spre nevoile săracilor şi să facă ceea ce este posibil în mod concret pentru a le veni în ajutor. De fapt, rămâne un adevăr de necontestat axioma conform căreia “combaterea sărăciei înseamnă zidirea păcii».
Vatican, 8 decembrie 2008
Note:
1 Mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii, 1.
2 PAUL al VI-lea, Scrisoarea enciclică Poulorum progressio, 19.
3 IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis, 28.
IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 38.
5 Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 37; IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis, 25.
6 BENEDICT AL XVI-LEA, Scrisoare către Cardinalul Renato Raffaele Martino cu ocazia Seminarului Internaţional organizat de Consiliul Pontifical pentru Dreptate şi Pace pe tema «Dezarmare, dezvoltare şi pace. Perspective pentru o dezarmare integrală», 10 aprilie 2008: L'Osservatore Romano, 13.4.2008, p. 8.
7 Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 87.
8 Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 58.
9 Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Discorso all'Udienza alle Acli, 27 aprile 2002, 4: Insegnamenti di Giovanni Paolo II, XXV, 1 [2002], 637.
10 IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs adresat Adunării Plenare a Academiei Pontificale pentru Ştiinţe sociale, 27 aprilie 2001, 4: Învăţăturile lui Ioan Paul al II-lea, XXIV, 1 [2001], 802.
11 CONCILIUL ECUMENIC VAT ICAN II, Constituţia dogmatică Lumen gentium, 1
12 Cf. CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU DREPTATE ŞI PACE, Compendiul dictrinei sociale a Bisericii, 368.
13 Cf. ibid, 356.
14 Discurs în timpul Audienţei acordate Şefilor sindicatelor de muncitori şi din marile societăţi, 2 mai 2000, 3: Învăţăturile lui Ioan Paul al II-lea, XXIII, 1 [2000], 726.
15 Nr. 28.
16 Cf. PAUL al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 3.
17 IOAN PAUL al II-lea, Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis, 42; cf. idem, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 57.
18 Scrisoarea enciclică Rerum novarum, 45.
19 Cf. IOAN PAUL al II-lea, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 58.
20 Ibid.
----------------------------------------
Traducere de Cristina Grigore
| All the contents on this site are copyrighted ©. |