"Domnul vine să ne mântuiască...Drepte faceţi cărările lui". Consideraţii omiletice la Duminica a II-a din Advent, anul B

(RV - 6 decembre 2008) E ziua Domnului. „Popor al Sionului, iată, Domnul va veni să mântuiască neamurile; el va face auzit glasul măririi sale spre bucuria inimii noastre”(cf Is 30,19.30)
Încă de la începutul Liturghiei, profetul Isaia ne introduce în atmosfera de aşteptare şi de bucurie, bine motivată, a Adventului: „Domnul vine să ne mântuiască”.
În timp ce ne pregătim să comemorăm cu evlavie prima venire istorică a lui Cristos, ne orientăm drumul vieţii în perspectiva celei de-a doua sale veniri de la sfârşitul timpurilor. Ne străduim să primim treptat şi să realizăm în noi venirea spirituală continuă a Mântuitorului care ne introduce în comuniunea cu Tatăl prin lucrarea Duhului Sfânt.

Evanghelia duminicii precedente invita la a veghea, a lua aminte, a fi treji: invita la priveghere creştină pentru a înţelege şi trăi intens actualul moment de har dumnezeiesc. Desigur, ne-am dat seama de atunci câte realităţi, în noi şi în jurul nostru, împiedică venirea Domnului. Nimeni nu-şi poate fixa cortul vieţii într-un punct al istoriei, satisfăcut de ceea ce lumea îi oferă, nici chiar după vizita şi viaţa pământească a lui Cristos în mijlocul oamenilor. Domnul a venit să aducă mântuirea completă fiecărei generaţii. A venit să ne sustragă corupţiei păcatului pentru a ne conduce la existenţa nouă, complet reînnoită, în care domnesc cu adevărat dreptatea şi bucuria, libertatea şi pacea universală. Aceste bunuri mesianice nu fac încă parte din experienţa noastră creştină decât ca o pregustare: ne sunt oferite ca pârgă a recoltării finale.

De aceea, creştinul este permanent în stare de convertire, de întoarcere la Domnul care a venit, vine mereu şi va veni. Nu-i deloc uşor să rămâi fidel unui Dumnezeu în veşnică mişcare. Ademenirile răului sunt adevărate capcane ascunse sub bunuri aparente şi iluzorii. Apelurile ce se percep de-a lungul drumului sunt puternice, numeroase şi insistente. Sunt tot atâtea obstacole ce încearcă să ne dezorienteze, să ne abată de la calea dreaptă a vieţii adevărate. E necesar, de aceea, să reacţionăm, să ne facem silă nouă înşine, să doborâm barierele şi să ne deschidem drum nou spre mântuirea desăvârşită. O facem cu speranţa şi tinereţea celui care crede că are în faţă viitorul lui Dumnezeu, la orice punct al vieţii s-ar afla.
În pregătirea venirii Domnului, lecturile biblice propun astăzi parcurgerea unui dublu itinerar. Itinerarul biblic indicat de profetul Isaia şi cel al pocăinţei trasat de Ioan Botezătorul.

Pregătiţi calea Domnului. Itinerarul biblic este exprimat în numeroase imagini ce trebuie să fie bine înţelese în simbolismul lor profund religios. Se vorbeşte despre vaste întinderi de nisip sau de teren pietros ca solul lunar; locuri unde nimic nu e cu putinţă: orientarea, apa, hrana, odihna, viaţa. Totul e compromis. Nu e loc de mântuire. În pustiu, omul se simte pierdut pentru totdeauna. De altfel, deşertul este şi simbolul vieţii omului, bărbat şi femeie, aflat departe de Dumnezeu; zbătându-se în starea păcatului şi slăbiciunilor îşi îndreaptă cu încredere mâinile spre cineva sau spre ceva care să-l scape, să-l salveze. Dar nu are de ce să se prindă pentru a nu spulberat de vânt. Doar dacă Dumnezeu intervine cu braţul său, numai atunci deşertul devine loc de mântuire şi viaţă, loc al exodului biblic şi al Paştelui. La fel se întâmplă cu viaţa omului din orice timp: dacă din situaţia adâncă a păcatului, a deşertului şi golului lăuntric ştie să-şi întindă mâinile către Domnul care vine în Isus, Cristos, Mântuitorul, Dumnezeu cu noi - şi omul de azi poate să-şi recapete speranţa vieţii prin primirea iertării divine.

A face drepte cărările Domnului - înseamnă în Biblie atitudinea aceluia care ştie să aştepte cu răbdare şi să iasă în întâmpinare. Este extrem de greu să construieşti o stradă în mijlocul pustiului, mai ales în pustiul lui Iuda, brăzdat de văgăuni adânci şi înălţimi fără continuitate.
Iată, imaginea instabilităţii omului cu urcări şi coborâri abrupte, supus pasiunilor de iubire şi răzbunare, de îngăduinţă şi mânie, de violenţă şi ură. Aici, e nevoie de intervenţia lui Dumnezeu, întrucât doar el poate face imposibilul, acolo unde natura, omul, păcatul şi moartea au devenit adversari, duşmani înverşunaţi ai omului. Şi dacă Domnul intervine, atunci omul capătă puterea de a-i merge în întâmpinare, de a-i ieşi înainte, de a-i pregăti calea, de a îndrepta cărările. Acesta este programul Adventului, timpul prielnic de mântuire capabil să-şi croiască drum în adâncul vieţii creştinului pentru a-l ridica la înălţimile lui Dumnezeu. În acest sens vorbeşte Domnul la profetul Isaia capitolul 40,1-5.9-11:

"Dumnezeul vostru spune: "Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul meu. Daţi curaj Ierusalimului şi strigaţi-i că robia lui a luat sfârşit, că fărădelegea lui a fost ispăşită şi că a luat pedeapsă îndoită din mâna Domnului pentru păcatele sale". Un glas strigă: "Pregătiţi în pustiu calea Domnului, neteziţi în loc neumblat drumul pentru Dumnezeul nostru. Toată valea să se umple, tot muntele şi dealul să se plece, căile strâmbe să fie drepte şi cele colţuroase netede. Atunci se va arăta slava Domnului şi toată făptura o va vedea, căci gura Domnului a vorbit". Suie-te pe un munte înalt, tu care vesteşti Sionului vestea cea bună, ridică-ţi glasul cu putere, tu care binevesteşti Ierusalimului, înalţă-ţi glasul şi nu te teme, spune cetăţilor lui Iuda: "Iată-l pe Dumnezeul vostru; iată, Domnul Dumnezeu vine cu putere şi braţul lui supune totul. Iată, preţul biruinţei lui este cu el şi rodul izbânzii merge înaintea lui. El va paşte turma sa ca un păstor, va lua în braţe mieii, îi va purta la pieptul său şi va conduce la odihnă oile care alăptează".

Sunt oracole de îmbărbătare, anunţate unui popor aflat în exilul babilonian. Starea robiei se va sfârşi pe neaşteptate. Un nou astru se va ridica în Orientul Mijlociu. Cirus regele Persiei cucereşte în anul 539 Babilonul, fărâmiţând imperiul - statuia de aur despre care vorbeşte profetul Daniel - ridicat de Nabucodonosor. În anul următor, 538, Cirus emană edictul de eliberare, dând evreilor posibilitatea să se întoarcă în patrie, la Ierusalim. De aici urgenţa de a pregăti calea Domnului pentru acest eveniment salvator. Este vorba de a se dispune din punct de vedere spiritual pentru a retrăi fapte săvârşite de Dumnezeu în favoarea poporului ales, la ieşirea memorabilă din robia egipteană, la peregrinarea prin pustiu şi intrarea în ţara făgăduinţei.

Citarea unor texte biblice pe care evanghelistul Marcu le atribuie profetului Isaia şi folosirea termenului „evanghelie” care înseamnă vestea bună dată de un crainic, fac trecerea tematică la Evanghelia duminicii.
Este începutul evangheliei după Sfântul Marcu, care aproape continuă anunţul profetului Isaia: „Tu care vesteşti Sionului vestea cea bună, ridică-ţi glasul cu putere, tu care binevesteşti Ierusalimului”. Vestea cea bună este aceasta: Dumnezeu vine în lume nu pentru a-l condamna pe om, ci pentru a-l salva; că Dumnezeu nu este invidios pe om cum îşi închipuiau grecii antici despre zeii din Olimp, ci Tată şi prieten al omului. Este iubitor de oameni.

Faceţi pocăinţă. Dar cine va înţelege acest lucru?... Doar acela care parcurge itinerarul trasat de Ioan Botezătorul: este un drum de pocăinţă, de convertire; presupune recunoaşterea căilor strâmbe pe care umblă; presupune mărturisirea păcatelor şi primirea Celui mai puternic decât Ioan, adică a lui Isus, mielul lui Dumnezeu care ia asupra sa păcatul lumii…Este un drum pe care îl fac cei care aleargă să asculte cuvântul lui Dumnezeu, aceia care în pustiul vieţii, ştiu să-şi întindă mâinile spre Domnul, conştienţi că singur el este mântuitorul şi răscumpărătorul omului. El singur îl poate scoate din nisipurile mişcătoare în care se zbate să iasă, dar fără succes. Drepte faceţi, aşadar, căile lui…!
Iată, Evanghelia duminicală după Sfântul Marcu capitolul 1,1-8:

„Începutul Evangheliei lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Precum este scris în cartea profetului Isaia: "Iată, eu trimit înaintea ta pe crainicul meu care-ţi va pregăti calea... Glasul celui care strigă în pustiu: «Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările lui»". Ioan a venit să boteze în pustiu, propovăduind botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor. Întregul ţinut al Iudeii şi toţi locuitorii Ierusalimului veneau la el şi se botezau de către el în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele. Ioan era îmbrăcat cu o haină din păr de cămilă, avea o cingătoare de piele împrejurul mijlocului şi se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică. El propovăduia zicând: "Iată, vine în urma mea cel care este mai puternic decât mine, căruia eu nu sunt vrednic, plecându-mă, să-i dezleg cureaua încălţămintei. Eu v-am botezat cu apă, el însă vă va boteza cu Duhul Sfânt".

Va şti omul din vremea noastră să se convertească la aceste două atitudini propuse de Ioan Botezătorul: de ascultare a cuvântului lui Dumnezeu şi de întindere a braţelor spre Domnul care iartă, prinde de mână şi salvează din nisipurile mobile ale păcatului ?

Primind mântuirea adusă de Cristos, viaţa recapătă sens, orientare, direcţie…urmează viitorul întâlnirii cu Domnul care vine necontenit în viaţa omului.

Înfruntaţi provocările timpului. Comemorând cu evlavie prima venire istorică a lui Isus, Duhul Sfânt, întru care am fost botezaţi, ne face atenţi asupra celei de-a doua veniri, chiar atunci când unii, batjocoritori şi sarcastici, sau însăşi ispita necredinţei, se înfăţişează spunând, ca pe timpul Sfântului Petru, primei generaţii de creştini:: „Unde este promisiunea venirii lui? Iată, părinţii voştri au murit şi toate rămân aşa cum erau la începutul creaţiei” (1Pt 3,4). Apostolul Petru, chibzuit şi cu grija şi bunătatea păstorului evanghelic îşi încurajează astfel comunitatea:

„Preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru, că o singură zi înaintea Domnului e ca o mie de ani şi o mie de ani ca o singură zi. Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei sale, după cum cred unii, ci rabdă îndelung pentru voi, nevrând să piară cineva, dar voind ca toţi să vină la pocăinţă (2Pt 3, 8-9).
Între prima venire a lui Isus în smerenia firii omeneşti ca Fiu al omului venit să slujească şi venirea sa glorioasă pe norii cerului ca judecător, se situează venirea sa tainică, spirituală ca Mântuitor al tuturor acelora care îl invocă. A-l primi în venirea aceasta, înseamnă a se converti la o viaţă cinstită, sinceră, generoasă, dăruitoare fără teama de a se pierde, păşind pe urmele sale. Nimeni însă nu o poate face de la sine, singur, dacă nu e susţinut şi întărit de Dumnezeu care la întruparea Fiului s-a aplecat asupra omului deznădăjduit, căzut în mâinile tâlharilor. El singur revarsă în suflet lumină şi putere de viaţă nouă.
Este mesajul permanent al Naşterii Domnului, al Crăciunului creştin. Salvează de la disperare şi mizerie anunţând prezenţa lui Dumnezeu mântuitor, care din înălţimi se apropie şi de pământul generaţiei actuale, întărind în cei ce i se deschid, credinţa, speranţa şi dragostea. Astfel se edifică şi se dă sens existenţei umane şi istoriei sale potrivit mesajului acestei zile de har, a doua duminică din Advent.
Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările lui şi toată făptura va vedea mântuirea lui Dumnezeu.
Duminică plăcută, iubiţi ascultători!
 
(Radio Vatican, A.Lucaci, 4/5 decembrie 1993, revizuită la 6 decembrie 2008)
 
Aici serviciul audio: