Un an de la publicarea enciclicei „Spe salvi” a Papei Benedict al XVI-lea

(RV – 2 decembrie 2008) Acum un an, mai exact pe 30 noiembrie 2007, se publica „Spe Salvi”, a doua enciclică a lui Benedict al XVI-lea. În documentul pontifical, Papa se opreşte asupra adevăratei naturi a speranţei creştine. O speranţă alimentată din credinţa în Dumnezeu iubire şi care, tocmai în virtutea acestei origini, nu este vreodată individualistă, dar mereu deschisă aproapelui:

Spe salvi facti sumus, „în Speranţă am fost mântuiţi”: Benedict al XVI-lea se inspiră dintr-un fragment al Scrisorii Sfântului Apostol Paul către Romani pentru a dezvolta reflecţia asupra fizionomiei speranţei creştine. Şi subliniază mai ales strânsa conexiune cu credinţa. Speranţa, explică Papa, este un dar capabil să schimbe viaţa celui care-l primeşte. Dar în ce constă de fapt această speranţă?
Iată cum delineează trăsătura fundamentală, în cadrul rugăciunii Angelus din 2 decembrie 2007:
• „În esenţă, constă în cunoaşterea lui Dumnezeu, în descoperirea inimii sale de Tată bun şi milostiv. Isus, prin moartea sa pe cruce şi prin învierea sa, ne-a revelat chipul său, chipul unui Dumnezeu atât de mare în iubire încât ne comunică o speranţă care nu se poate prăbuşi, pe care nici măcar moartea nu o poate altera, căci viaţa aceluia care se încredinţează acestui Tată se deschide asupra perspectivei eternei fericiri”.

Aşadar, o speranţă plină de încredere, de care omul are nevoie mai ales în acest timp marcat de o tumultoasă dezvoltare tehnologică:
• „Dezvoltarea ştiinţei moderne a îngrădit tot mai mult credinţa şi speranţa în sfera privată şi individuală, aşa încât azi apare în mod evident, şi uneori chiar dramatic, faptul că omul şi lumea au nevoie de Dumnezeu – de adevăratul Dumnezeu – altfel ar rămâne fără speranţă.

Ştiinţa – recunoaşte Sfântul Părinte – „contribuie mult la binele umanităţii”, fără îndoială, „dar nu este în stare să o salveze”. Omul, avertizează, „este mântuit prin iubire, care face ca viaţa personală şi socială să fie bună, să fie frumoasă.
• „De aceea marea speranţă, cea deplină şi definitivă, este garantată de Dumnezeu, de Dumnezeu care este iubire, care a venit la noi prin Isus şi ne-a dat viaţa, iar El va veni din nou la sfârşitul timpurilor. Speranţa noastră este în Cristos; Pe El îl aşteptăm!”

Speranţa creştinului este aşadar o Persoană, aşa cum reafirmă Papa la Vesperele de la sfârşit de an, pe 31 decembrie 2007:
• „Este Cristos speranţa noastră în care ne punem încrederea, şi acestei teme i-am dedicat recenta enciclică cu titlul „Spe Salvi”. Dar speranţa noastră este mereu – în esenţă – şi speranţă pentru alţii, şi doar astfel este cu adevărat speranţă pentru fiecare dintre noi”.
 
Aici serviciul audio: