"Te Deum" şi "Miserere" la 40 de ani de slujire preoţească

(RV - Anul Domnului 2008) În fericita împrejurare a celor 40 de ani de slujire preoţească, ceea ce vă spun vouă - colegi de 50 de ani - începând cu acela pe care Domnul l-a înzestrat cu plinătatea Preoţiei, IPS Ioan Robu, o spun din toată inima, Păstorului diecezei de Iaşi, PS Petru Gherghel, rudelor, prietenilor şi cunoscuţilor din satul natal, din dieceză, din ţară şi din multe părţi ale lumii, îmbrăţişând pe toţi într-o fierbinte şi stăruitoare rugă de mulţumire către Domnul. Însuşindu-mi cuvintele Sf. Paul doresc să vă spun tuturor că „dacă sunt absent cu trupul, sunt prezent cu duhul între voi, bucurându-mă şi văzând buna-rânduiala voastră şi tăria credinţei voastre în Cristos” (Col 2,5).
Pentru cine vrea să ştie. M-am născut la Răchiteni, veche comunitate catolică de pe valea Siretului, la începutul toamnei anului 1942 pe data de 11 septembrie. După calculele mele, era într-o vineri, ziua săptămânală a Patimilor Domnului. Satul natal, înconjurat de zăvoaie şi bălţi primenite aproape anual de Siret, râu domol de obicei iar uneori dezlănţuit năprasnic şi distrugător. Aşa este apa: dă viaţă şi moarte. Ca în Biblie. Dacă ochiurile de apă împrospătate primăvara încântau privirea în lunile de vară cu flori de nuferi alb-galben, la sfârşit de august, cârduri de raţe şi gâşte sălbatice, după ce şi-au crescut puii în stufărişul bălţilor, îşi luau zborul ritual şi spintecând triunghiular cerul migrau spre ţările calde.

Desigur, rostul fiecăruia e hărăzit de Autorul vieţii, dar ambientul influenţează mult, sugerează şi contribuie la croirea şi descoperirea drumului. Astfel, am început să fiu emigrant încă de la Ciclul II, cum se numea atunci Şcoala secundară, pe care am urmat-o în comuna Butea. Aici am urcat şi coborât dealul „per pedes apostolorum” timp de trei ani, ori care ar fi fost vremea, trecând zilnic, dus şi întors, apa Siretului, toamna şi primăvara cu barca şi uneori prin vad, iar iarna, pe podul de gheaţă.

Sunt amănunte de peisaj ce descriu „lacul” de pe malul căruia Domnul m-a chemat, trecând pe acolo nu o dată ci ani de zile. Pe unii îi cheamă să fie pescari, pe alţii păstori, dar pe toţi împreună lucrători în via sa, în secerişul său. Am spus „da” şi ce a urmat? Ani extraordinari, frumoşi şi grei la Seminarul liceal, deopotrivă extraordinari, dar nu uşori, la Seminarul Mare, toţi 10 însă meniţi să forjeze oameni pentru timpuri speciale. În acest scop, Domnul s-a folosit de părinţi, superiori, profesori, educatori, parohi şi preoţi cu inimă de aur dăruiţi slujirii Domnului şi fraţilor, prieteni şi multă lume bună de o credinţă trăită firesc şi mai puţin vorbită. Îi amintesc pe toţi cu recunoştinţă. Tuturor celor care m-au zidit şi sunt plecaţi din această lume la Tatăl: pace în Domnul şi bucuria ospăţului veşnic! Celor care sunt încă pe cale, bucurie şi speranţă: Domnul să vă păzească pe toţi în harul său şi în voinţa sa sfântă!

„Prin harul lui Dumnezeu am devenit preot în veci”: Ce frumoasă, ajunsă neaşteptate, după repetate amânări, ziua de 15 august 1968, cea a hirotonirii la Preoţie în solemnitatea Ridicării cu trupul şi sufletul la cer a Preasfintei Fecioare Maria, „semn de mângâiere şi de speranţă neclintită”. Şi era nevoie de mult curaj în acel an 1968, răscolitor şi încins, când a doua zi după prima Liturghie celebrată în satul natal, tancurile Pactului de la Varşovia, cu excepţia României, invadau Cehoslovacia şi înăbuşeau în sânge „Primăvara de la Praga”.

Preot 40 de ani. Simbolismul acestui număr biblic, în ani sau în zile, îmi sugerează o serie de reflecţii. Schiţez câteva: potop de purificare generală, peregrinare prin pustiu spre ţara făgăduită, secetă ca pedeapsă pentru slujirea la zei străini, călătorie spre muntele Dumnezeului adevărat, robie babiloniană, zile de post şi rugăciune în pustiu, experienţa întâlnirii cu Domnul înviat din morţi până la înălţarea la cer? Ceva din toate simultan sau rând pe rând. În orice caz, ca orice preot, am căutat să reînnoiesc zilnic sentimentele de iubire filială faţă de Dumnezeu Tatăl „prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos”. Trăiesc de multă vreme convingerea că „fiecare zi a pelerinajului nostru pe pământ este un dar mereu nou” oferit de Dumnezeu. La menţinerea acestei „cunoaşteri matinale” contribuie benefic avertismentul zilnic referitor la ziua neînserată a odihnei Domnului: „O, de aţi asculta astăzi glasul lui, nu vă împietriţi inimile!”…„Patruzeci de ani m-a dezgustat neamul acesta”…”popor cu inima rătăcită”...”de aceea am jurat în mânia mea: nu vor intra în odihna mea!”,

Domnul ştie cât m-am străduit să fiu credincios trăirii în Duhul Sfânt Mângâietorul, credincios lui Isus care plecând din această lume la Tatăl le-a spus prietenilor săi să nu-l uite. Am înţeles că „Faceţi aceasta în amintirea mea!” nu este o simplă poruncă liturgică şi rituală, ci o poruncă vitală şi „practică”, porunca de a celebra împreună cu El dăruirea de sine în viaţa de fiecare zi. Şi aici, la celebrarea Euharistiei am aflat şi aflu sursa şi raţiunea bucuriei trăirii preoţeşti. "Ecclesia vivit de Eucharistia - Biserica trăieşte din Euharistie": trăieşte Papa, trăiesc episcopii, trăiesc preoţii şi diaconii, călugării şi călugăriţele, trăiesc toţi credincioşi, toţi împreună formând comunitatea creştină în legătura carităţii. Am înţeles de mult că, în fond, celebrarea şi prezenţa euharistică este chezăşia maximă a întregii vieţi creştineşti. Nu avem altceva mai preţios.
 
Ce-am făcut în preoţie? Nu ştiu cum, dar mi-a rămas ceva din zborul păsărilor migratoare amintit mai sus, încât nu am avut niciodată „o cetate stătătoare”. M-aş defini „omul cu valiza” deoarece în cei 40 de ani am avut mereu o valiză sau un bagaj nedeschis. N-am ctitorit biserici, nu am construit nici case, dar am fost pus în situaţia de a da ceva altora, în planul formării umane, intelectuale şi spirituale contribuind puţin la formarea personalităţii lor orientată spre Împărăţie.

Iată unde: câteva luni la Cacica, 8 luni vicar parohial la Barticeşti, judeţul Neamţ, din toamna lui 1969 prefect de studii la Seminarul din Iaşi şi profesor de L. Latină şi suplinitor de Botanică şi Zoologie. Ani frumoşi, dar greu de dus pe umeri nepregătiţi, oricum de neuitat. Anunţată, tergiversată şi apoi realizată în grabă în martie 1973, plecarea la Colegiul „De Propaganda Fide” din Roma pentru studii de specializare la „Institutum Utriusque Iuris” de Drept canonic şi civil la Universitatea din Lateran: ani prelungiţi şi complicaţi de situaţie. Revenirea în primăvara lui 1981, la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi: profesor de Drept bisericesc şi de Teologie Dogmatică, câţiva ani prefect de studii şi de disciplină, o perioadă profesor de Latină şi Italiană, şi toată perioada până la reîntoarcerea la Roma, Vicar judecătoresc dar fără timp liber de lucru. Din toamna lui 1989, pastoraţie la Roma în Parohia „Santa Paola”, mulţi ani, capelan al Comunităţii românilor catolici de rit latin din Roma apoi, pe durata a două mandate şi coordonator naţional pentru românii catolici de rit latin din Italia; din 1991, neîntrerupt, mai întâi redactor şi apoi până în prezent responsabilul Programului român Radio Vatican, sub steagul papal alb-galben ca şi culorile nuferilor de pe ochiurile de apă de la Răchiteni şi merecu cu semnalul internaţional "Christus vincit, Christus regnat, Christus, Christus imperat!"

Cu ce rezultate? La Roma, pe un pod de peste Tibru, după o întâlnire a tinerilor Acţiunii Catolice cu Papa în Piaţa Sfântul Petru, a rămas scris de către unul dintre ei: „Chi getta semi al vento farà fiorire il cielo”. Chiar la această vârstă, având în faţă viitorul lui Dumnezeu, trăiesc speranţa acelui tânăr că cine aruncă seminţe în vânt face să înflorească cerul.

Momente mai importante din şederea la Roma: însoţirea în România în timpul revoluţiei (29 decembrie 1989 - 7 ianuarie 1990) a arhiepiscopului Francesco Colasuonno, nunţiu apostolic cu însărcinări speciale: vizite la Bucureşti, Timişoara, Alba Iulia şi din nou Bucureşti stabilirea primului contact cu Păstorii Bisericii Catolice de ambele rituri la adunarea de la Alba Iulia. Dar, momentul cel mai înălţător, cu influenţă determinantă sub multe aspecte, a fost, desigur, pregătirea discursurilor în limba română pentru memorabila vizită a papei Ioan Paul al II-lea în România pe care a numit-o „Grădina Maicii Domnului”, 7-9 mai 1999. Totul a fost ca împlinirea unui vis istoric, o mare binecuvântare pentru ţară iar pentru mine clipe de har de neuitat. După 35 de ore de „lecţii” şi alte ore de informare în grup privind ţara şi poporul român, istoria şi cultura sa, la sfârşit, surprinzătoarea mulţumire publică a Sfântului Părinte cu ocazia reuniunii la vârf, pentru un prim bilanţ la cea de-a 86-a călătorie apostolică a Pontificatului său de până atunci: o călătorie zbuciumată şi incertă până aproape în ajun, dar care s-a dovedit apoi - spuneau cei competenţi în materie - una dintre cele mai reuşite, un adevărat triduum pascal, ce sfârşeşte în bucuria Învierii.
Te Deum. De aceea, ca unul care vine din „Grădina Maicii Domnului”, familiarizat la şcoala psalmilor, vă invit să intraţi cu mine în grădina acestei şcoli pentru un Te Deum: „Binecuvântează suflete al meu pe Domnul şi tot ce este în mine să binecuvânteze numele său cel sfânt!...Binecuvântează suflete al meu pe Domnul şi nu uita nicicând binefacerile sale. El îţi iartă toate păcatele şi te vindecă de orice boală. El îţi scapă viaţa din adânc şi te încununează cu îndurare şi cu iubire; el îţi satură cu bunătăţi bătrâneţea şi te face să întinereşti iarăşi ca vulturul” (Ps 102/103, 1-5).
Miserere. La 40 de ani de preoţie, cu sufletul copleşit de recunoştinţă pentru mulţimea şi felurimea darurilor primite, nu pot trece cu vederea lipsurile şi infidelităţile, slăbiciunile omeneşti în ciuda eforturilor de a trăi coerent cu mine, cu Domnul şi cu cei din jur. Realitatea păcatului, în sensul moral şi teologic îmi provoacă lăuntric o dublă stare spirituală şi umană: „momente când frica din cauza păcatelor pe care le descopăr în mine mă face să deznădăjduiesc, când speranţa în milostivirea lui Dumnezeu mă susţine. Dar, întrucât ştiu că milostivirea sa este mai mare decât mizeria mea, nu voi înceta niciodată să nădăjduiesc”. „In te, Domine, speravi non confundar in aeternum!”
Mons. Anton Lucaci, Roma 27 iulie 2008