Darurile Domnului nu sunt seminţe de consumat ci de cultivat: predică la Duminica
a XXXIII-a din Timpul ordinar, anul A
(RV - 15 noiembrie 2008) E ziua Domnului. „Gândurile mele sunt gânduri
de pace şi nu de nenorocire; strigaţi către mine şi Eu vă voi asculta şi vă voi întoarce
din robie de pretutindeni”, spune Domnul la profetul Ieremia în capitolul 19,
astăzi cântarea de intrare la Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie.
În calendarul
liturgic roman aceasta este penultima duminică a Anului bisericesc, iar încheierea
anului liturgic prefigurează sfârşitul timpurilor cu realităţile din urmă: Isus Cristos,
mort şi înviat, s-a suit la ceruri, şade de-a dreapta lui Dumnezeu, Tatăl Atotputernicul,
de unde va veni să judece pe vii şi pe morţi.
Moartea şi învierea lui Isus,
pe care le vestim şi le mărturisim la Sfânta Liturghie până când va veni în slavă
ne fac pe noi creştinii să trăim prezentul fără teamă implicându-ne activ în viaţa
de toate zilele a societăţii şi în realizarea Împărăţiei lui Dumnezeu.
Sfârşitul
anului liturgic ne invită pe de altă parte să aruncăm o privire asupra vieţii de până
acum spre a evalua roadele ei întrucât Creatorul a încredinţat făpturilor sale darurile
naturii iar Cristos Domnul a oferit tuturor darurile răscumpărării, fiecăruia după
capacitatea lui, într-un mod cu totul personal. Sunt daruri care comportă recunoştinţă,
colaborare şi răspundere din partea fiecărui om şi a fiecărei colectivităţi. Aşteptarea
pasivă, indiferentă şi iresponsabilă a venirii Împărăţiei lui Dumnezeu este contrară
învăţăturii drepte a Bisericii. Ştim că judecata din urmă cu bilanţul vieţii pământeşti
va avea loc la cea de-a doua venire a lui Cristos.
Dar singur Tatăl îi cunoaşte
ziua şi ceasul, numai El îi hotărăşte venirea. De aceea, departe de noi orice speculaţie
în ceea ce priveşte timpul; departe de noi orice entuziasm facil şi nesănătos, dar
şi orice pesimism nociv, vătămător. Liturgia acestei duminici, prin parabola talanţilor
încredinţaţi servitorilor săi de către „un om având de plecat într-o călătorie lungă”
şi care la întoarcere, cere cont fiecăruia, constituie un avertisment şi totodată
un exemplu, pentru aşteptarea activă a Zilei Domnului. Exemplul femeii desăvârşite
al cărei elogiu este ţesut de înţeleptul din Cartea Proverbelor, astăzi prima lectură,
şi avertismentul dat de Apostolul Neamurilor creştinilor din Tesalonic - „Ziua Domnului
să nu vină fără de veste peste voi ca un hoţ în puterea nopţii”, astăzi lectura a
doua, completează lecţia despre felul cum aşteaptă creştinii a doua venire a lui Cristos.
Ce
trebuie să facem? „Rămâneţi în mine şi eu în voi, spune Domnul la Ioan 15,
şi continuă: „cine rămâne în mine aduce roade multe” . Este versetul dinaintea proclamării
evangheliei duminicale.
A aduce roade…A rodi. Este legea vieţii pentru plante
şi animale şi, în felul propriu, şi pentru om, după cum citim în cartea Facerii. Iar
cine seamănă sau plantează are dreptul să culeagă. Dumnezeu însuşi aşteaptă ca via
să-i aducă roade. Însă, după cum aflăm din parabola semănătorului, nu totul rodeşte;
apoi există şi roade rele; pe lângă grâul bun creşte şi neghina. Tot din parabolele
împărăţiei, povestite de Isus, aflăm că cine nu aduce roadă îşi primeşte răsplata
cuvenită; mlădiţele neroditoare sunt tăiate şi aruncate în foc; via însăşi este încredinţată
altor viticultori iar smochinul neroditor, şi după ce a primit îngrijiri speciale
din partea stăpânului, este tăiat ca să nu mai ocupe locul degeaba.
Aşadar,
creştinii luminaţi de Cuvântul lui Dumnezeu au conştiinţa vie că trebuie să aducă
roade de dreptate şi iubire; şi aceasta nu spunând "Doamne, Doamne", nu doar prin
cuvinte, prin vorbe sterile ci prin fapte bune, care sunt adevărate comori, pe care
nici rugina nici moliile nu le rod nici hoţii nu le fură; a strânge comori înaintea
lui Dumnezeu; fapte bune pentru Cristos cel viu, prezent în semenii noştri, încât
la întâlnirea cu El să ne poată spune: „Mie mi-aţi făcut”; simplu şi ingenios, bine
ştiind că pomul bun se cunoaşte după roade. Însă pentru a aduce roade, creştinul trebuie
să vegheze cu răbdare şi speranţă, necruţând nici o oboseală. De fapt, vorbind ucenicilor
despre a doua sa venire, Isus le-a spus această parabolă, la Matei capitolul 25: „Un
om având de plecat într-o călătorie lungă, a chemat la el servitorii săi şi le-a încredinţat
avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi şi altuia unul; fiecăruia după
puterea lui. Apoi a plecat”. Cunoaştem ce a făcut fiecare; cunoaştem şi ce s-a întâmplat
la întoarcerea stăpânului din lunga călătorie.
Cu această parabolă Isus ne
face să înţelegem sensul şi rostul darurilor pe care Dumnezeu le încredinţează fiecărui
om cu încredere şi generozitate: pe lângă darurile naturale, şi în primul rând viaţa,
fiecare om primeşte clipă de clipă daruri supranaturale. Domnul dă, încredinţează,
împarte şi apoi se retrage pentru a nu împiedica libertatea noastră. Cum folosim darurile
vieţii până la întoarcerea lui, timp în care credinţa este deseori scuturată şi pusă
la încercare? Un lucru este sigur: întârzierea stăpânului sau a mirelui are un singur
scop: Domnul nu întârzie cu făgăduinţa sa, după cum socotesc unii că e întârziere,
ci rabdă îndelung pentru voi, nevrând să piară cineva, ca toţi să se întoarcă prin
pocăinţă. Este răspunsul dat de Sfântul Petru în a doua sa scrisoare, unora care umblând
după poftele lor, îi luau în râs pe adevăraţii creştini sfidându-i: „Unde este făgăduinţa
venirii Domnului? Iată, părinţii voştri au murit şi toate rămân aşa cum erau la începutul
creaţiei”(cf 2Pt 3,4).
La întoarcere, stăpânul din parabola talanţilor,
laudă şi răsplăteşte cu invitaţia de a intra în bucuria sa pe primii doi servitori,
dar ultimul, leneş, neîncrezător şi fricos este certat şi pedepsit. A ascuns talantul
în pământ într-un colţ al grădinii de frică să nu-l piardă, să nu i-l fure cineva,
spre a-l putea restitui stăpânului fără să-l fi folosit. Atunci la ce a fost bun?
Darul angajează…Darurile Domnului nu sunt perle de păstrat în
scrinul familiei, dar nici seminţe de consumat, ci seminţe de cultivat.
Pentru
a reţine bine întipărit în minte aceasta, iată, o ilustrare sugestivă:„Pe
Via del Corso din centrul Romei se afla până nu de mult un magazin renumit, poate
unic în lume, magazinul de virtuţi. Aici, clienţii erau
serviţi de îngeri iar rafturile erau pline cu mărfuri frumos ambalate. Intrat în magazin
din curiozitate, un client a rămas surprins văzând că pe etichete artistic colorate
se putea citi: Răbdare, Bunătate, Cumpătare, Dreptate, Prudenţă, Smerenie, Speranţă,
Credinţă, Iubire şi altele. Gândindu-se puţin, clientul în cauză şi-a zis că i-ar
face bine şi lui ceva din mărfurile expuse. Şi îndată a cerut mult din multe: multă
răbdare, multă cumpătare, multă prudenţă şi multă speranţă şi multe din altele încât
se gândea că va fi greu de purtat cu el pe stradă atâtea cumpărături. Mare i-a fost
surpriza când îngerul a pus totul într-o mică pungă, de aceea a întrebat: cum, totul
e aici? Da, i-a răspuns îngerul luminat la faţă văzând în clientul său atâta dragoste
pentru virtute. "Da totul e aici, dar ştiţi, noi vindem doar seminţe de virtuţi”.
Da, darurile lui Dumnezeu sunt seminţe de cultivat în viaţa de fiecare zi
în terenul bine îngrijit al sufletului la lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi cu ajutorul
Duhului Sfânt. De altfel parabola talanţilor trebuie înţeleasă şi în lumina parabolei
semănătorului. Iar cui i s-a dat mult, mult i se va cere. Cine are zece talanţi trebuie
să pună în joc 10 şi nu mai puţin. Totul, asemenea Apostolilor care chemaţi de Isus
au lăsat totul şi l-au urmat.
Cine are un talant şi se închide în sine, asemenea
tânărului bogat care voia să-şi salveze avuţia, acela nu se angajează până la capăt.
Aventura vieţii este extraordinară şi cu totul personală: fiecare după puterea sa.
Nimeni nu trebuie să aştepte ca alţii să gândească, să decidă, să acţioneze în locul
său. Trebuie inventat şi reinventat modul propriu în care folosim darurile primite
de la Domnul până la venirea sa.
Un mod concret de a folosi darurile Domnului
este la îndemâna tuturor: a face investiţii pe termen lung în fapte bune în favoarea
semenilor.
Imaginându-şi scena judecăţii din urmă, Sfântul Augustin spunea
într-una din predici: „În ziua în care «Dumnezeu nu va tăcea» (Ps 50, 3) (...), El
se va întoarce către cei răi şi le va spune: «Eu i-am pus pe pământ pe aceşti sărmani
ai mei pentru voi. Eu, Capul lor, domneam în cer de-a dreapta Tatălui meu, dar pe
pământ mădularele mele flămânzeau. Dacă voi aţi fi dăruit mădularelor mele, ceea ce
le-aţi fi dat ar fi ajuns până la Capul lor. Când i-am pus pe pământ pe aceşti sărmani
ai mei, am făcut din ei comisionarii voştri care să strângă faptele voastre bune în
visteria mea: voi n-aţi pus nimic în mâinile lor, de aceea nu aveţi nimic la mine
(Sermo 18, 4, 4).
Lectura din Cartea Proverbelor, capitolul 31, face elogiul
femeii desăvârşite. Destoinicia stă în faptul că „îşi procură lână şi in şi mâinile
sale lucrează cu hărnicie. Ea pune mâna pe furcă şi degetele sale învârtesc fusul”.
De aceea, „îşi deschide mâna către cel lipsit şi o întinde către cel sărac”.
Vedem
în această pagină şi un model al Bisericii în grija sa atentă faţă de săracii comunităţii.
Astfel veghează în aşteptarea Capului, a Mirelui său Cristos. Până la întâlnirea cu
Domnul glorificat Biserica propovăduieşte, încurajează, mustră, menţine aprinsă şi
activă speranţa Împărăţiei lui Dumnezeu iar în ceea ce priveşte timpul venirii, îndeamnă
cu Sfântul Pavel în prima Scrisoare către creştinii din Tesalonic:
„Fraţilor,
cu privire la timpul şi ceasul hotărât pentru venirea Domnului nu-i nevoie să vă scriu,
pentru că voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ, în puterea
nopţii, când oamenii vor zice: "Câtă pace, câtă linişte!"; atunci fără de veste va
veni peste ei prăpădul, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată şi nu vor avea
scăpare. Dar pe voi, fraţilor, cum nu sunteţi în întuneric, ziua aceea nu vă va surprinde
ca un hoţ. Voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei; nu sunteţi ai nopţii,
nici ai întunericului. De aceea, să nu dormim ca ceilalţi, ci să veghem, să fim treji.” Duminică
plăcută iubiţi ascultători! (Radio Vatican, A.Lucaci, 13/14 noiembrie 1993,
revizuită pe 15 noiembrie 2008).