Mereu cu candela aprinsă vom sta în aşteptarea Ta, şi atunci când vei veni la nuntă,
voioşi Te vom întâmpina
(RV - 7 noiembrie 2008) E ziua Domnului. Anul bisericesc se apropie de sfârşit…Creştinii
se reunesc încă o dată pentru a lua parte la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, credincioşi
cuvântului lui Isus care înainte de a pleca din această lume la Tatăl le-a spus prietenilor
săi să nu-l uite. La Cina cea de Taină, în noaptea în care a fost vândut, Mântuitorul
nostru a instituit jertfa euharistică a Trupului şi Sângelui său pentru a perpetua
de-a lungul veacurilor Jertfa Crucii până la a doua sa venire şi pentru a încredinţa
astfel Miresei sale preaiubite, Biserica, memorialul morţii şi învierii sale.
Din
celebrare în celebrare, vestind misterul pascal al lui Isus, până când va veni, Poporul
lui Dumnezeu călător pe pământ, înaintează pe calea cea strâmtă a Crucii, spre ospăţul
ceresc, când toţi cei aleşi se vor aşeza la masa Împărăţiei.
Crezul creştin
- mărturisire a credinţei noastre în Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, şi în lucrarea
lui creatoare, răscumpărătoare şi sfinţitoare - culminează în proclamarea învierii
morţilor şi în viaţa veşnică.
Lecturile biblice din ultime duminici ale anului
bisericesc orientează reflecţia noastră spre realităţile din urmă: venirea Domnului,
judecata finală, stăpânirea universală a lui Cristos…Înainte de toate trebuie să păstrăm
vie această credinţă: „Dacă Duhul Celui care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi
locuieşte în noi, Acela care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi va învia şi trupurile
voastre muritoare, prin Duhul său care locuieşte în noi”.
De altfel luna noiembrie
este dedicată pomenirii morţilor. Apostolul Paul în prima Scrisoare către Tesaloniceni
însufleţeşte credinţa celor care plâng pe cei morţi, ca unii ce nu au speranţă. Ceea
ce le înfăţişează, nu este nici transmigraţie, nici prăbuşire în neant, ci participare
la învierea lui Cristos care a biruit moartea. Înmormântaţi împreună cu Cristos la
Botez, aţi fost şi înviaţi în El prin credinţa în puterea lui Dumnezeu care l-a înviat
pe El din morţi…Când şi cum? Lucrul cel mai important nu este determinarea acestor
circumstanţe, ci siguranţa că toţi ce care sunt ai lui Cristos, vor fi pentru totdeauna
împreună cu Domnul.
În aşteptarea acelei zile, trupul şi sufletul celui credincios
se împărtăşesc deja din demnitatea de a fi „ai lui Cristos”. Biserica întemeiată
de Cristos, aşteaptă venirea Domnului. Dar, se poate întâmpla ca în mulţi creştini
aşteptarea să comporte slăbirea credinţei, se poate ca speranţa să devină nesigură,
incertă. Luna noiembrie cu pomenirea celor care au plecat dintre noi cu semnul credinţei
ne invită la gânduri înţelepte şi salutare. Ce va fi cu noi? Cum vom sfârşi? Credinţa
luminează încă de pe acum drumul vieţii; indică direcţia…Viaţa pe pământ este un drum
spre Cristos, mirele Bisericii. Timpul prezent este timp de veghe, de aşteptare activă,
lucrătoare, o înaintare spre Cristos care vine. Momentul întâlnii poate fi dorit sau
temut…Vrednic de crezare este cuvântul acesta, spune Sfântul Paul: dacă murim împreună
cu El, vom şi trăi împreună cu El. Aceasta este noutatea esenţială a morţii creştine:
prin Botez, creştinul este deja în mod sacramental „mort împreună cu Cristos” pentru
a trăi o viaţă nouă de înviere cu Cristos. „O apă vie murmură şi şopteşte în mine:
„Vino la Tatăl”, scria Sfântul Ignaţiu de Antiohia în epistola către Romani. A păşi
conştienţi în întâmpinarea Domnului e lucru înţelept iar această înţelepciune inspiră
comportamentul creştinului în toate zilele vieţii. Personificată în unele versete,
înţelepciunea despre care vorbeşte autorul cărţii cu acest nume, reprezintă inspiraţia
lui Dumnezeu care orientează întreaga purtare a omului: îl învaţă la ce să stea atent
şi ce trebuie să mediteze. „Înţelepciunea vine în întâmpinarea celor vrednici de ea
ori de câte ori se gândesc la ea”.
Lecturii din Vechiul Testament îi răspund
câteva versete din Psalmul 62: „Dumnezeule, tu eşti Dumnezeul meu, pe tine te caut
dis-de-dimineaţă. Sufletul meu este însetat de tine, pe tine te doreşte trupul meu,
ca un pământ uscat şi fără apă…Bunătatea ta preţuieşte mai mult decât
viaţa, de aceea buzele mele te laudă…Mă gândesc la tine în timpul nopţii,
ore în şir continui să-ţi vorbesc: Tu eşti ajutorul meu, la umbra aripilor tale tresalt
de bucurie."
Parte importantă din discursul escatologic, parabola
celor zece fecioare, propusă de Evanghelia duminicii, subliniază necesitatea vegherii
în aşteptarea Domnului care vine. Isus încurajează pe cei care consideră că este prea
lungă aşteptarea venirii sale, folosindu-se de o imagine luată din tradiţia nunţilor
din Galileea. El ne spune tuturor „Vegheaţi”. Tocmai în această veghe continuă consistă
pentru creştini adevărata înţelepciune. A fi gata în orice moment, mereu cu candela
aprinsă în aşteptarea Domnului, în orice clipă din zi şi din noapte.
Vorbind
despre a doua sa venire, Isus a spus ucenicilor această parabolă: „Împărăţia
cerurilor este asemenea cu zece fecioare invitate la nuntă, care şi-au luat candelele
şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Însă cinci dintre ele erau nechibzuite, iar cinci
înţelepte”. Între parabolele
povestite de Isus pentru a descrie împărăţia cerurilor, poate cea mia simpatică este
aceasta despre zece tinere necăsătorite care se pregătesc să ia parte la o sărbătoare
de nuntă. Este o parabolă care, în originalitatea ei, are o singură limită, cel puţin
aparentă: în marea sărbătoarea se află mirele, dar lipseşte mireasa, sau pare să nu
fie de faţă, pentru că este întruchipată în cele zece fecioare (parthénoi)
care ies în întâmpinarea mirelui. Însă, după o aşteptare extenuantă în care vor
adormi, va sosi mirele şi vor putea să intre în sala de nuntă, realizând modelul miresei
din cartea Cântarea cântărilor care, după atâta dor de mire, se uneşte cu el
pentru totdeauna.
Potrivit uzanţelor palestiniene şi probabil în tot Orientul
Mijlociu, prietenele miresei se reuneau într-un loc prestabilit, unde aşteptau mirele
pentru a-l însoţi la casa miresei făcându-i lumină cu torţele.
Cele zece fecioare
reprezintă Biserica, care cu inima nepătată şi neîmpărţită trebuie să păşească înaintea
Domnului ei: torţele reprezintă faptele bune, care trebuie să fie înmuiate şi impregnate
în undelemnul iubirii spre a putea arde şi lumina înaintea lui Dumnezeu; 10 este numărul
clasic ale celor prezenţi, care permitea în Israel celebrarea cultului de sâmbătă.
Cele
zece fecioare adorm: este situaţia Bisericii apostolice extenuată de lunga aşteptare.
Dar iată, Domnul soseşte. Toate tinerele se trezesc. Cele care au cu ele untdelemnul
iubirii, îşi aprind repede candelele; celelalte în schimb, care nu au undelemnul iubirii,
aleargă „noaptea” să cumpere „de la vânzători”, dar când ajung cu suflarea tăiată
din cauza alergării, găsesc închisă uşa ospăţului de nuntă. Bat la uşă strigând: „Doamne,
Doamne, deschide-ne!”, dar dinăuntru Domnul răspunde „Vă spun adevărul: Nu vă cunosc”.
Câteva
observaţii importante. În parabolă există un element mai puţin
sesizabil: iubirea, pe care Dumnezeu o vrea de la noi, nu poate fi cumpărată „noaptea”
şi „de la vânzători”. De aceea, Sfântul Paul îndeamnă creştinii să săvârşească faptele
bune în plină zi - e ziua lui Cristos -, deoarece, spune, „sunteţi fii ai luminii
şi fii ai zilei; noi nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului” (1Tes 5,5).
Faptele săvârşite „noaptea”, adică în stare de păcat,
nu sunt plăcute lui Dumnezeu. „Nu vă cunosc!” În faţa acestor trei cuvinte
înspăimântătoare care provin din sala ospăţului veşnic, încremeniţi şi cu sufletul
înfiorat, ne întrebăm: „Dar fecioarele înţelepte nu puteau oare să ajute prietenele?
Egoismul lor ne dezgustă!”, şi mai ales: „De ce Mirele le spune fecioarelor care
au ajuns târziu „Nu vă cunosc”? Severitatea sa ne derutează!”.
Primul interogativ
se rezolvă uşor: nimeni nu poate să se substituie altora în săvârşirea faptelor iubirii
cerute de Isus. În iubire este de neimaginat înlocuirea persoanei. Dar ce se răspunde
la a doua întrebare? Va fi într-adevăr atât de inflexibil Păstorul divin? Va înceta
să fie milostiv în acea zi? La acest punct parabola trebuie integrată
cu altele, de pildă cu parabola Tatălui milostiv
şi a fiului risipitor, sau cu atitudinea lui Isus care iartă până şi un tâlhar răstignit.
S-a scris, folosind un inteligent joc de cuvinte că „măsura iubirii lui Dumnezeu este
aceea de a iubi fără măsură”. Există o singură limită a acestui supra-plin de iubire,
a acestei iubiri debordante: limita impusă de om, atunci când se închide în orgoliul
său şi refuză cu îndărătnicie, până la sfârşit, să bată la inima lui Dumnezeu.
Din
fericire, cât suntem pe cale, uşa ospăţului de nuntă este mereu deschisă. Avem prilejul
de a ne procura untdelemnul iubirii, al faptelor bune şi rugăciunii. Pomenindu-i pe
cei morţi, să ne propunem cu înţelepciune: „Mereu cu candela aprinsă vom sta în aşteptarea
Ta, şi atunci când vei veni la nuntă, voioşi te vom întâmpina. Duminică plăcută,
stimaţi ascultători. (Radio Vatican, A. Lucaci, 6/7 noiembrie 1993, revizuită
la 7 noiembrie 2008)