Cimitirele creştine, "locuri de odihnă" în aşteptarea învierii

(RV - 2 noiembrie 2008) Moartea pentru creştini este o trecere. O trecere la adevărata viaţă, unde, cum spune profetul Isaia, Domnul va şterge orice lacrimă de pe toată faţa. De aceea cimitirele creştine, încă din antichitate, nu au fost locuri triste. O spune însuşi termenul grec „koimetèrion”, care înseamnă „loc de odihnă” în aşteptarea învierii. Dar cum erau structurate cimitirele la începutul creştinismului.
Răspunde prof. Fabrizio Bisconti, secretarul Comisiei Pontificale de Arheologie Sacră:
• „Cimitirele creştine iau naştere între al II-lea şi al III-lea secol după Cristos, mai ales la Roma sau mai precis, în zona periferică a Romei. Se sapă pentru prima dată galerii sau se reutilizează sisteme hidraulice, cisterne sau cariere de nisip abandonate. Creştinii voiau ca cei din comunitatea lor să fie îngropaţi în acelaşi loc, deci în simple nişe, „loculi”, simple săpături suprapuse, toate egale, cum ne aminteşte Lactantius, un părinte al Bisericii din secolul IV”.

Cum erau structurate aceste locuri?
• „Un ’praedium’, o bucată de pământ, procurată de comunitate sau dăruită comunităţii de vreun creştin mai înstărit, este săpată cu galerii de obicei paralele; sunt create trepte, scări, acele „cubicula”, locurile pentru depunere, nişe pentru aşezarea sarcofagului, unde sunt aşezaţi creştinii răposaţi”.

Putem vorbi de artă în primele cimitire creştine?
• „Da; noi acum, vedem cimitirele despuiate, jefuite, golite de barbarii din toate epocile dar la origine catacombele erau locuri senine, pline de culoare, ornamentate cu obiecte ce aparţinuseră defuncţilor în tinereţe sau în timpul vieţii. Dar există şi artă propriu-zisă: picturi, sarcofage artistic sculptate”.

Ce ştim despre rituri?
• „Ritul cel mai răspândit este cel al mesei funebre care, pentru creştini, devine ’refrigerium’, răcorirea sau refacerea sufletului. Este vorba de un prânz sau cină foarte simplă ce avea loc la mormintele celor dragi cu ocazia pomenirii, a comemorării a ceea ce numeau ’dies natalis’, ziua de naştere, adică a morţii defunctului. E foarte frumos şi impresionant a şti că această zi este amintită ca adevărata naştere a defunctului. În aceste banchete, credem că se respira o atmosferă convivială, de frăţietate, de prietenie, se stingeau certurile din familii… erau banchete ce prefigurau banchetul ceresc, care anunţau învierea finală”.

 
Dintre aceste uzanţe, care mai supravieţuiesc, mai persistă încă?
•”În mod cert, ştim din surse că se obişnuia să se parfumeze mormintele cu coroane de flori, de trandafiri şi altele; se ştie din inscripţiile funebre ale unor creştini că unii soţi acoperea mormântul soţiei cu flori. La fel cea a luminării: noi obişnuim şi acum să punem flori dar şi să luminăm mormântul. Mormintele defuncţilor în catacombele întunecate erau luminate cu candele, opaiţe speciale, care au fost găsite de arheologi în mare număr tocmai în galeriile catacombelor”.
 
Aici serviciul audio: