Aminteşte-ţi, Doamne, de fraţii şi surorile noastre: consideraţii la Pomenirea tututor
credincioşilor răposaţi
(RV - 1 noiembrie 2008) E ziua Domnului. Sâmbătă am celebrat solemnitatea Tuturor
Sfinţilor, duminică 2 noiembrie, Pomenirea tuturor credincioşilorrăposaţi:
două celebrări strâns legate între ele. La una din Liturghiile celebrate
pe 2 noiembrie se propune fragmentul din Evanghelia după Ioan capitolul 6, 37- 40
în care Isus aminteşte: "Toţi cei pe care mi-i dă Tatăl vor veni la mine; şi pe
cel care vine la mine nu-l voi izgoni afară, 38 pentru că m-am coborât
din cer nu ca să fac voia mea, ci voia celui ce m-a trimis. 39 Or, aceasta
este voinţa celui ce m-a trimis, ca din cei pe care mi i-a dat să nu pierd pe nici
unul, ci să-i învii în ziua de apoi. 40 Aceasta este voinţa Tatălui meu,
ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţa veşnică; şi eu îl voi învia în
ziua de apoi".
Există în noi dorinţa şi voinţa ca nimic să nu se piardă, ca
nici o privire, nici o faptă, nici o intuiţie, nici o întâlnire şi, mai ales, nici
o relaţie să nu se piardă. Există în omul sănătos o dorinţă profundă de răscumpărare
iar răscumpărarea cere recapitularea, cere mântuirea. Punctul în care omul face experienţa
cea mai dureroasă a pierderii şi a încetării este moartea. Şi tocmai aici Fiul lui
Dumnezeu intervine ca Răscumpărător. Isus afirmă că credinciosul, acela care intră
şi trăieşte în credinţa în El, este unul care îi este consemnat, îi este dat de Tatăl
iar Fiul nu lasă să se piardă nimic din ceea ce Tatăl i-a dat. Voinţa Tatălui devine
voinţa Fiului „şi tocmai din acea voinţă noi am fost sfinţiţi", şi de aceea uniţi
cu El. În El de fapt suntem una. Moartea nu poate să ne separe de iubirea lui Dumnezeu
şi în această iubire rămânem uniţi cu toţi credincioşii răposaţi. „În iubire” vrea
să spună între Tatăl şi Fiul, în uniunea veşnică a Tatălui şi a Fiului”.
Începutul
lunii noiembrie, cu celebrările liturgice dedicate tuturor sfinţilor şi pomenirii
credincioşilor răposaţi înfăţişează Biserica în forma sugestivă a unei imense mulţimi
de oameni în mers, ca într-o procesiune neîntreruptă: unii sunt pe drum, alţii în
pragul casei Domnului, iar mulţi alţii au ajuns deja în Ierusalimul ceresc şi contemplă
cu nesaţ faţa Domnului.
În ziua de 1 noiembrie, sărbătoarea Tuturor Sfinţilor,
credincioşii contemplă în lumina credinţei bucuria şi fericirea sufletelor ajunse
la sfinţenie în casa Tatălui, „Biserica triumfătoare”, dar nu pierd din vedere faptul
că o altă mulţime de fraţi şi surori în Cristos, după ce au trecut prin viaţa pământească,
aşteaptă cu dor în pragul acestui lăcaş şi nu pot intra, deoarece se simt încă nevrednici,
datorită urmelor ce le mai poartă din călătoria prin locurile pline de noroiul păcatului.
Ele formează acea parte a Bisericii care se numeşte „Biserica pătimitoare”. Aceste
suflete suferă de dorul după casa Tatălui, de conştiinţa că nu se pot ajuta singure,
de durerea ce le-o produce focul tainic rânduit de bunătatea divină ca să le redea
puritatea desăvârşită, prin arderea impurităţilor aduse din viaţa trecătoare.
Preocuparea
şi rugăciunea pentru cei răposaţi se întemeiază pe adevărul despre existenţa unei
stări intermediare între Biserica triumfătoare a sfinţilor din cer şi Biserica luptătoare
a noastră de pe pământ: este Biserica suferinţei curăţitoare; totodată se bazează
pe adevărul împărtăşirii sfinţilor, în temeiul căreia energia vitală a Trupului Mistic
circulă de la părţile sănătoase la cele suferinde şi le oferă ajutor. Mijlocirea sfinţilor
şi rugăciunile credincioşilor de pe pământ, îndeosebi participarea la celebrarea
jertfei euharistice oferite pentru sufletele celor răposaţi, ajută la desăvârşirea
purificării lor „în sângele Mielului” (Ap 7,18).
Catehismul Bisericii
Catolice învaţă că cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu dar imperfect purificaţi,
deşi sunt siguri de mântuirea veşnică, suferă după moarte o purificare ca să dobândească
sfinţenia necesară pentru a intra în bucuria cerului. Tradiţia Bisericii, făcând referinţă
la texte biblice vorbeşte despre un foc purificator. Această învăţătură se întemeiază
şi pe practica rugăciunii pentru cei morţi, despre care vorbeşte Sfânta Scriptură:
„De aceea (Iuda Macabeul) a pus să se facă pentru cei morţi jertfă de ispăşire ca
să fie dezlegaţi de păcat (2 Mac 12,45). Încă din primele timpuri, Biserica
a cinstit amintirea celor morţi şi a oferit sufragii pentru ei. Îndeosebi, Jertfa
euharistică, pentru ca purificaţi să poată ajunge la vederea fericitoare a lui Dumnezeu.
Totodată recomandă şi pomana, indulgenţele şi faptele de pocăinţă în favoarea celor
răposaţi. Într-o predică a sa, sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă: „Să le dăm ajutor
şi să le facem pomenirea. Dacă fiii lui Iob au fost purificaţi de jertfa tatălui lor,
de ce să ne îndoim că ofrandele noastre pentru cei morţi le aduc mângâiere? Să nu
şovăim a-i ajuta pe cei care au plecat şi să oferim rugăciunile noastre pentru ei”
(Hom. in 1Cor 41,5).
Acestor suflete Biserica le
oferă pomenirea solemnă de la 2 noiembrie, extinsă în special pe durata primelor opt
zile dar şi a întregii luni pentru a mărturisi dragostea cu care îmbrăţişează pe toţi
fiii săi şi a menţine vie în sufletele credincioşilor conştiinţa datoriei şi a posibilităţii
de a veni în ajutorul fraţilor şi surorilor din „focul” suferinţei curăţitoare şi
aducătoare de bucurie nesfârşită.
Pentru toţi, ruga fierbinte: Adu-ţi aminte,
Doamne, de fraţii noştri care au adormit în speranţa învierii şi de toţi cei care
au răposat în milostivirea ta şi primeşte-i să se bucure de lumina feţei tale. Tuturor,
o zi a Domnului binecuvântată!