Benedict al XVI-lea către chirurgi: Nu abandonaţi pacientul incurabil, dar umanizaţi medicina, respectând demnitatea bolnavului şi favorizând o „alianţă terapeutică” cu acesta!

(RV – 20 octombrie 2008) O medicină „puternic tehnologizată”, dar lipsită de o „suficientă” umanitate riscă să considere bolnavul ca pe un „lucru” şi să nu respecte demnitatea inviolabilă a fiinţei umane. Reflecţia a fost făcută de Benedict al XVI-lea primind în audienţă, luni dimineaţă, participanţii la Congresul naţional italian, intitulat „Pentru o chirurgie în respectul bolnavului”. Un respect, a spus Papa, care ar trebui să creeze între medic şi pacient un raport de încredere reciprocă, care să alimenteze, în cel bolnav, speranţa de vindecare.

Cu cât medicina – în diferitele sale ramuri – devine mai rafinată în capacitatea de a diagnostica şi a trata, cu atât riscă să piardă contactul cu obiectul îngrijirilor sale, cu pacientul, care nu este un lucru, ci o fiinţă umană. Ca atare, are nevoie – în afară de medicamente – de afecţiune, de înţelegere, de respect, spus într-un cuvânt, are nevoie de umanitate.

Tocmai asupra aspectelor legate de umanitate s-a concentrat discursul lui Benedict al XVI-lea rostit în faţa a circa 300 de medici chirurgi, reuniţi în Vatican, în Sala Clementină.
„Misiunea specifică care caracterizează profesiunea de medic – a spus Papa – constă în urmarea a trei obiective: vindecarea persoanei bolnave, sau măcar intervenirea în mod eficient asupra evoluţiei bolii; alinarea simptomelor dureroase care însoţesc boala, mai ales în fază avansată; şi îngrijirea persoanei bolnave în toate aspectele fiinţei sale.

Evoluţia ştiinţei şi tehnicii chirurgiei au permis intervenirea cu succes în latura curativă, dar, avertizează Papa:
• „Există riscul abandonării pacientului în momentul în care se percepe imposibilitatea obţinerii unor rezultate importante. Dar chiar şi atunci când nu mai există perspectiva vindecării, „se poate face mult pentru bolnav, i se poate alina suferinţa şi, mai ales, poate fi însoţit pe parcursul său, îmbunătăţindu-i pe cât posibil calitatea vieţii. Acesta nu este un aspect de subevaluat, pentru că fiecare pacient în parte, chiar şi cel incurabil, poartă în sine o valoare incondiţionată, o demnitate ce trebuie onorată, care constituie un fundament ineluctabil al activităţii oricărui medic.”

Medicul şi pacientul, a continuat Benedict al XVI-lea, au nevoie să stabilească un raport de „încredere reciprocă”, în cadrul căruia ceea ce se face pentru obţinerea vindecării să fie orientat spre întărirea bolnavului şi nu spre slăbirea resurselor sale psiho-fizice:
• „Aspectul spre care trebuie să se ţintească este o adevărată alianţă terapeutică cu pacientul, făcând apel la acea specifică raţionalitate clinică care permite medicului să întrevadă modalităţile de comunicare cele mai adecvate cu fiecare pacient. O astfel de strategie comunicativă va fi orientată mai ales spre susţinerea speranţei, chiar în contextul respectării adevărului asupra situaţiei, căci speranţa este elementul esenţial al contextului terapeutic”.

Papa a îndemnat la a privi „în mod suspect” orice încercare de intervenţie externă în cadrul acestui „delicat raport medic-pacient”. Oricum, a adăugat, ambientul familial este cel care influenţează parcursul de vindecare.
• „În contextul puternic tehnologizat al societăţii zilelor noastre, pacientul riscă să fie „confiscat” într-o oarecare măsură. El se află în situaţia de a fi dominat de reguli şi practici care sunt deseori complet străine modului său de a fi. (…) Este în schimb foarte important faptul de a nu exclude din relaţia terapeutică contextul existenţial al pacientului, în special familia acestuia, un element important în vederea evitării unei ulterioare alienări a bolnavului, ce poate surveni atunci când este încredinţat unei medicini puternic tehnologizate, dar lipsită de o vibraţie umană suficientă”.

Aici serviciul audio: