Biserica apără forţa şi nu aroganţa raţiunii: Benedict al XVI-lea primind participanţii la Congresul internaţional în a X-a aniversare a Encilcicei "Fides et ratio" a lui Ioan Paul al II-lea

(RV - 16 octombrie 2008) Biserica apără forţa raţiunii şi alianţa ei cu credinţa, împotriva dublului risc reprezentat de o raţiune slabă, incapabilă să găsească adevărul, şi de o raţiune arogantă care ar vrea să ia locul lui Dumnezeu. Este, pe scurt, ceea ce Benedict al XVI-lea a spus în discursul său adresat participanţilor la Congresul Internaţional promovat de Universitatea Pontificală Laterană, în a zecea aniversare a Enciclicei „Fides et ratio”, despre raportul dintre credinţă şi raţiune, a lui Ioan Paul al II-lea.

Primind în Sala Clementină din Vatican participanţii la Congres - circa 300 persoane, Benedict al XVI-lea subliniază „actualitatea persistentă” a documentului semnat de cel pe care îl numeşte predecesorul său „de neuitat”. Enciclica - explică - „se caracterizează prin marea sa deschidere faţă de raţiune, mai ales într-o perioadă în care îi este teoretizată slăbiciunea:
• „Biserica … a voit să apere forţa raţiunii şi capacitatea ei de a ajunge la adevăr, prezentând încă o dată credinţa ca o specială formă de cunoaştere, mulţumită căreia omul se deschide adevărului Revelaţiei (cf Fides et ratio,13). Se citeşte în Enciclică că e necesar a avea încredere în capacităţile raţiunii umane şi a nu-şi propune obiective prea modeste: ’Credinţa este aceea care provoacă raţiunea să iasă din orice izolare şi să rişte bucuros pentru tot ceea ce este bun, frumos şi adevărat. Credinţa devine astfel avocat convins şi convingător al raţiunii’(n.56)”.

Astăzi - continuă Papa - „s-a verificat un derapaj de la o gândire predominant speculativă la una majoritar experimentală. Cercetarea s-a orientat mai ales spre observaţia naturii în încercarea de a-i descoperi tainele. Dorinţa de a cunoaşte natura s-a transformat apoi în voinţa de a o reproduce”:
• „Această schimbare nu a fost fără durere: evoluţia conceptelor, a noţiunilor a influenţat raportul dintre credinţă şi raţiune, având drept consecinţă determinarea uneia şi a alteia să urmeze căi diferite. Cucerirea ştiinţifică şi tehnologică, cu care credinţa este provocată tot mai mult să se confrunte, a modificat vechiul concept de ratio; într-un oarecare mod, a marginalizat raţiunea care căuta adevărul ultim al lucrurilor, pentru a lăsa spaţiu unei raţiuni satisfăcute să descopere adevărul contingent al lucrurilor naturii”.

Este apoi reafirmată importanţa cercetării ştiinţifice şi a descoperirilor sale:
• „Credinţa, din partea sa, nu se teme de progresul ştiinţei şi de dezvoltările la care conduc cuceririle sale când acestea sunt finalizate spre om, spre bunăstarea sa şi spre progresul întregii umanităţi. Cum amintea necunoscutul autor al Scrisorii către Diognet: ’Nu pomul ştiinţei ucide, ci neascultarea. Nu se are ştiinţă adevărată, nici ştiinţă sigură fără viaţă adevărată’ (XII,2,4). Se întâmplă totuşi, că nu întotdeauna oamenii de ştiinţă îşi îndreaptă cercetările lor spre aceste scopuri. Câştigul facil sau, mai rău încă, aroganţa de a se substitui Creatorului desfăşoară, uneori, un rol determinant”.

Orgoliul raţiunii - afirmă Papa - „poate asuma caracteristici periculoase pentru umanitatea însăşi”. Nu este vorba totuşi de „a limita cercetarea ştiinţifică”, ci de a veghea pentru ca ea să se menţină „pe făgaşul serviciului ei pentru om”. Omul de ştiinţă trebuie apoi să menţină mereu o atitudine de umilinţă deoarece „nu creează” nimic, ci doar „descoperă” adevăruri deja prezente în natură. „Raţiunea, de altfel, - a continuat Pontiful - simte şi descopere că, în afară de ceea ce a atins deja şi cucerit, există un adevăr ce nu va putea niciodată să-l descopere plecând de la ea însăşi, ci doar să-l primească ca dar gratuit.

Adevărul Revelaţiei nu se suprapune celui obţinut de raţiune; purifică mai degrabă raţiunea şi o înalţă permiţându-i astfel să lărgească propriile spaţii pentru a se insera într-un domeniu de cercetare de nepătruns, precum misterul însuşi”:
• „Adevărul revelat, la plinătatea timpurilor (Gal 4,4), a asumat chipul unei persoane, Isus din Nazaret, care poartă răspunsul ultim şi definitiv al cererii de sens din partea fiecărui om. Adevărul lui Cristos, întrucât priveşte orice persoană în căutare de bucurie, de fericire şi de sens, depăşeşte cu mult orice alt adevăr pe care raţiunea îl poate afla. De aceea, în jurul misterului, fides et ratio - credinţa şi raţiunea - găsesc posibilitatea reală a unui parcurs comun”.

În fine, Papa, îndeamnă la a avea „pasiune pentru adevăr” care „ne stimulează să intrăm în noi înşine pentru a identifica în omul lăuntric sensul profund al vieţii noastre”. Este vorba despre o „cerinţă de sens ce nu dă răgaz până când nu se deschide în Isus Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu” care „cere să fie primit ca izvor inepuizabil de adevăr”.

Aici serviciul audio: