Creştinismul este libertatea de a sluji adevărul Evangheliei şi pe cei săraci: Benedict al XVI-lea, la audienţa generală, dedicată Sfântului Paul; în centrul catehezei, "conciliul" de la Ierusalim şi "incidentul" de la Antiohia Siriei (textul catehezei).

RV 01 oct 2008. Prezentăm mai jos în traducerea noastră de lucru textul catehezei Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea, ţinută la audienţa generală de miercuri în Piaţa Sfântul Petru, cu participarea a 20.000 de credincioşi:

"Dragi fraţi şi surori, respectul şi veneraţia pe care Paul le-a cultivat dintotdeauna faţă de Cei Doisprezece, nu încetează atunci când el apără cu francheţe adevărul Evangheliei, care nu este altceva decât Isus Cristos, Domnul. Vrem să ne oprim astăzi la două episoade care dovedesc veneraţia şi, în acelaşi timp, libertatea cu care Apostolul se adresează lui Chefa şi celorlalţi Apostoli: aşa zisul "conciliu" de la Ierusalim şi incidentul de la Antiohia Siriei, relatate în Scrisoarea către Galateni (cf 2,1-10; 2,11-14).

Orice conciliu şi sinod al Bisericii este un "eveniment al Duhului" şi poartă în realizarea sa instanţele întregului popor al lui Dumnezeu. De aceea Sfântul Luca, informându-ne despre primul conciliu al Bisericii, desfăşurat la Ierusalim, introduce cu aceste cuvinte scrisoarea trimisă de Apostoli cu acea ocazie comunităţii creştine din diaspora: "Duhul Sfânt şi noi am hotărât..." (Fapte 15,28). Spiritul, care lucrează în întreaga Biserică, îi duce de mână pe Apostoli să păşească pe drumuri noi pentru a-şi realiza planurile sale: El este protagonistul principal al edificării Bisericii.

Şi totuşi, adunarea de la Ierusalim s-a desfăşurat într-un moment de nu puţină tensiune în interiorul Comunităţii de la început. Era vorba de a răspunde la întrebarea dacă ar fi nevoie să se ceară de la păgânii care îşi dădeau adeziunea la Isus Cristos, circumcizia sau dacă ar fi permis să fie lăsaţi liberi de Legea mozaică, adică de respectarea normelor necesare pentru a fi oameni drepţi, observanţi ai Legii, şi mai ales liberi de normele privind purificările cultuale, alimentele pure şi impure şi sâmbăta. Despre adunarea de la Ierusalim ne povesteşte şi sfântul Paul în Galateni 2,1-10: după 14 ani de la întâlnirea cu Cel Înviat la Damasc – suntem în a doua jumătate a anilor 40 d.C. – Paul pleacă împreună cu Barnaba de la Antiohia Siriei şi se lasă însoţit de Tit, colaboratorul său credincios care deşi era de origine greacă, nu a fost constrâns să primească circumcizia pentru a putea intra în Biserică. Cu această ocazie Paul expune Celor Doisprezece, definiţi drept "cei care sunt mai de seamă", evanghelia sa despre libertatea faţă de Lege (cfr Galateni 2,6). În lumina întâlnirii cu Cristos înviat, el a înţeles că în momentul trecerii la Evanghelia lui Isus Cristos, celor păgâni nu le mai era necesară circumcizia, regulile despre alimente, sâmbăta ca semne distinctive ale dreptăţii: Cristos este dreptatea noastră şi "drept" este tot ceea ce este conform Lui. Nu sunt necesare alte semne pentru a fi drepţi. În Scrisoarea către Galateni povesteşte în puţine cuvinte desfăşurarea adunării: cu entuziasm aminteşte că evanghelia libertăţii faţă de Lege a fost aprobată de Iacob, Chefa şi Ioan, "coloanele", care i-au dat mâna dreaptă a comuniunii bisericeşti, lui şi lui Barnaba (cfr Galateni 2,9). Dacă pentru Luca, după cum am observat, Conciliul de la Ierusalim exprimă lucrarea Duhului Sfânt, pentru Paul reprezintă recunoaşterea decisivă a libertăţii împărtăşite între toţi cei care iau parte: libertatea faţă de obligaţiile provenind din circumcizie şi din Lege, libertatea pentru care "Cristos ne-a eliberat, ca să rămânem liberi" şi să nu lăsăm să ni se mai impună jugul sclaviei (cf Galateni 5,1). Cele două modalităţi prin care Paul şi Luca descriu adunarea de la Ierusalim sunt unite de acţiunea eliberatoare a Duhului, căci "unde este Duhul Domnului, acolo este libertate", cum va spune în a doua Scrisoare către Corinteni (cfr 3,17).

Cu toate acestea, după cum apare cu mare claritate din Scrisorile sfântului Paul, libertatea creştină nu se identifică niciodată cu libertinajul sau cu arbitriul de a face ceea se vrea; ea se actualizează în conformitatea cu Cristos şi de aceea în autentica slujire a fraţilor, mai ales a celor mai nevoiaşi. De aceea, sumarul lui Paul despre adunare se încheie cu amintirea recomandării pe care i-au adresat-o Apostolii: "Ne-au rugat numai să ne amintim de cei săraci: ceea ce m-am şi străduit să fac" (Galateni 2,10). Orice conciliu se naşte din Biserică şi la Biserică se întoarce: în acea ocazie, se întoarce cu atenţia faţă de cei săraci care, din diferitele observaţii ale lui Paul din Scrisorile sale, sunt mai întâi de toate cei din Biserica de la Ierusalim. În grija faţă de cei săraci, atestată în particular în a doua Scrisoare către Corinteni (cf 8-9) şi în partea finală din Scrisoarea către Romani (cf 15), Paul arată fidelitatea sa faţă de hotărârile adoptate în timpul adunării.

Probabil nu mai suntem în măsură să înţelegem pe deplin semnificaţia pe care Paul şi comunităţile sale le atribuiau la colecta pentru cei săraci din Ierusalim. Era o iniţiativă cu totul nouă în panoramica activităţilor religioase: nu era obligatorie, ci liberă şi spontană; au luat parte la aceasta toate Bisericile fondate de Paul înspre Occident. Colecta exprima datoria comunităţilor sale faţă de Biserica mamă a Palestinei, de la care au primit darul inefabil al Evangheliei. Atât de mare este valoarea pe care Paul o atribuie acestui gest de împărtăşire încât rareori el o numeşte simplu "colectă": pentru el, aceasta este mai degrabă "slujire", "binecuvântare", "iubire", "har", mai mult, "liturgie" (2 Corinteni 9). Surprinde în mod deosebit acest ultim cuvânt, care conferă strângerii de bani o valoare chiar cultuală: pe de o parte, este gest liturgic sau "slujire", oferit de fiecare comunitate lui Dumnezeu, pe de alta, e faptă de iubire săvârşită în beneficiul poporului. Iubirea faţă de cei săraci şi liturgia divină merg împreună, iubirea faţă de cei săraci este liturgie. Cele două orizonturi sunt prezente în orice liturgie celebrată şi trăită în Biserică, ce prin natura ei se opune la separarea între cult şi viaţă, între credinţă şi fapte, între rugăciune şi caritatea faţă de fraţi. În acest fel, Conciliul de la Ierusalim a venit ca să reglementeze chestiunea privitor la modul de a se comporta faţă de păgânii care veneau la credinţă, optând pentru libertatea faţă de circumciziune şi de observanţa impusă de Lege, şi se încheie în instanţa eclezială şi pastorală care pune în centru credinţa în Isus Cristos şi iubirea faţă de cei săraci din Ierusalim şi din întrega Biserică.

Al doilea episod este cunoscutul incident de la Antiohia, în Siria, care dovedeşte libertatea interioară de care se bucura Paul: cum să se comporte cu ocazia comuniunii la masă între credincioşi de origine iudaică şi cei de matrice păgână? Iese aici celălalt epicentru al observanţei iudaice: distincţia între alimente pure şi impure, care diviza profund evreii observanţi de păgâni. Iniţial, Chefa, Petru stătea la masă cu unii şi cu ceilalţi, dar odată cu sosirea unor creştini de pe lângă Iacob, "fratele Domnului" (Galateni 1,19), Petru a început să evite contactele la masă cu păgânii, pentru a nu-i scandaliza pe cei care continuau să respecte legile purităţii alimentare; şi această alegere a fost împărtăşită de Barnaba. O asemenea alegere diviza profund creştinii veniţi din circumcizie şi creştinii veniţi din păgânism. Acest comportament, care ameninţa cu adevărat unitatea şi libertatea Bisericii, a suscitat reacţiile vii din partea lui Paul, care a ajuns să-l acuze pe Petru de ipocrizie: "Dacă tu, care eşti iudeu, te porţi ca un păgân şi nu trăieşti ca un iudeu, cum îi poţi constrânge pe păgâni să trăiască asemenea iudeilor?" (Galateni 2,14). În realitate, erau diverse preocupările lui Paul, pe de o parte şi, pe de alta, ale lui Petru şi Barnaba: pentru aceştia din urmă, separarea de păgâni reprezenta o modalitate de a-i tutela şi a nu-i scandaliza pe credincioşii proveniţi din iudaism; pentru Paul, constituia, în schimb, un pericol de neînţelegere a mântuirii universale în Cristos, oferită atât păgânilor cât şi iudeilor. Dacă justificarea se realiza numai în virtutea credinţei în Cristos, din conformitatea cu El, fără nicio lucrare a Legii, ce sens are să ţii mai departe purităţile alimentare cu ocazia împărtăşirii mesei? Foarte probabil erau diferite perspectivele lui Petru şi ale lui Paul: pentru cel dintâi, să nu-i piardă pe iudeii care au aderat la Evanghelie, pentru cel de al doilea, să nu diminueze valoarea salvifică a morţii lui Cristos pentru toţi cei care cred.

Ciudat de spus, dar scriind creştinilor de la Roma, câţiva ani mai târziu (la jumătatea anilor 50 d.C.), Paul însuşi se va găsi în faţa unei situaţii similare şi va cere celor tari să nu mănânce alimente impure ca să nu-i piardă sau să-i scandalizeze pe cei slabi: "Este mai bine să nu mănânci carne, să nu bei vin şi să eviţi orice lucru pentru care fratele tău se scandalizează" (Romani 14,21). Incidentul de la Antiohia, s-a revelat astfel o lecţie atât pentru Petru cât şi pentru Paul. Numai dialogul sincer, deschis la adevărul Evangheliei, a putut orienta drumul Bisericii: "Împărăţia lui Dumnezeu nu constă în mâncare şi băutură, ci în dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt" (Romani 14,17). E o lecţie pe care trebuie să o învăţăm şi noi: prin carismele diverse încredinţate lui Petru şi lui Paul, să ne lăsăm cu toţii călăuziţi de Duh, căutând să trăim în libertatea care îşi găseşte orientarea în credinţa în Cristos şi se concretizează în slujirea fraţilor. Esenţial e să fim tot mai conformi cu Cristos. În acest fel se devine cu adevărat liberi, în acest fel se exprimă în noi nucleul cel mai profund al Legii: iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Să-l rugăm pe Domnul care ne învaţe să împărtăşim sentimentele sale, să învăţăm de la El adevărata libertate şi iubirea evanghelică care îmbrăţişează orice fiinţă umană".