Omilia lui Benedict al XVI-lea la Liturghia de înmormântare a cardinalului Antonio
Innocenti
(RV - 10 septembrie 2008) Miercuri dimineaţă, la altarul catedrei
din bazilica vaticană s-au desfăşurat funeraliile cardinalului
Antonio Innocenti, prefect emerit al Congregaţiei pentru Cler decedat sâmbătă, 6 septembrie,
la vârsta de 93 de ani. Liturghia înmormântării a fost prezidată de cardinalul
Angelo Sodano, decanul Colegiului. Înainte de audienţa generală din aula Paul al VI-lea,
Benedict al XVI-lea, venind de la Castel Gandolfo, s-a dus în bazilica vaticană unde
a propus o reflecţie adecvată circumstanţei şi a condus ritul „Ultima Commendatio”
- Ultima recomandare şi „Valedictio” - Ultimul rămas bun.
Papa
Benedict al XVI-lea după ce a salutat pe cei prezenţi şi a mulţumit cardinalului
Sodano pentru prezidarea Liturghiei, a spus:
Domnilor cardinali, veneraţi
fraţi întru Episcopat şi întru Preoţie dragi fraţi şi surori!
„V-aţi adunat
în jurul altarului Domnului ca să însoţiţi cu celebrarea Jertfei euharistice, în care
se retrăieşte Misterul pascal, ultima călătorie a iubitului cardinal Antonio Innocenti”…”Îl
amintim toţi cu afecţiune pe regretatul nostru frate, şi acest lucru face rugăciunea
noastră şi mai ferventă şi vie. Ne însufleţeşte mai presus de toate credinţa în Domnul
înviat, care este izvor de viaţă veşnică pentru toţi cei care cred în el şi îl urmează
cu iubire”.
Iubitul răposat a avut o viaţă lungă, consumată în slujba Domnului;
deja în primii ani ai adolescenţei a păşit să-l urmeze pe Isus, intrând în Seminarul
episcopal din Fiesole. Ne place să ne gândim la el în lumina frumoasei expresii a
lui Ben Sirah, conţinută la începutul primei Lecturi: „Fiule, când vrei să te apropii
să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul spre ispită. Încordează inima ta
şi fii tare şi să nu te tulburi în timpul încercării (Sir 2,1-2). Ca pentru
Isus, la fel pentru toţi cei care sunt chemaţi să-l urmeze mai îndeaproape, viaţa
întreagă devine o luptă spirituală ce se susţine şi se învinge corespunzând generos
şi cu bucurie harului lui Dumnezeu şi fidelităţii sale neclintite. „Crede în El şi
îţi va ajuta ţie” (Sir 2,6), îndeamnă Ben Sirah; şi mai departe: „Cei ce vă
temeţi de Domnul, încredeţi-vă în El, îndreaptă căile tale şi nădăjduieşte în El”
(2,8).Dar în acelaşi timp sugerează şi atitudini de înţelepciune: „Tot
ce ţi se va întâmpla, primeşte cu plăcere şi în necazurile tale fii îndelung răbdător,
căci în foc se lămureşte aurul, iar oamenii cei plăcuţi Domnului, în cuptorul smereniei”
(Sir 2,4-5).
Credinţă şi înţelepciune de viaţă, strâns împletite, caracterizează
stilului ucenicului Domnului şi în mod deosebit al slujitorului său hirotonit, până
ajunge la acea conformare deplină, pe care Paul o mărturisea despre sine: „Mihi
vivere Christus est”(Fil 1,21). Cu extraordinara concizie pe care
Duhul Sfânt i-o inspira, Sfântul Paul rezumă în aceste cuvinte forma desăvârşită a
existenţei creştine: ea este un a sta cu Isus, un a fi în El în aşa măsură încât această
comuniune depăşeşte pragul de separare dintre viaţa pământească şi cea de dincolo,
astfel că însăşi moartea trupului nu mai este o pierdere ci „un câştig” (ibid).
Este vorba, evident, de o ţintă, ce stă mereu, oarecum, înaintea noastră,
dar pe care totuşi putem deja asemenea Apostolului - să o anticipăm în această viaţă,
mai ales mulţumită sacramentului Euharistiei, legătură reală de comuniune cu Cristos
mort şi înviat. Dacă Euharistia devine forma existenţei noastre, atunci într-adevăr
pentru noi a trăi este Cristos şi a muri echivalează cu a trece pe deplin în El şi
în viaţa trinitară a lui Dumnezeu, unde va fi deplină si comuniunea cu fraţii noştri.
„Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu în el…Cine mănâncă
din această pâine va trăi în veci” (In 6,56.58). Cuvintele Domnului Isus, care
au răsunat la această Liturghie, sunt lumină de credinţă şi de speranţă şi conferă
rugăciunii noastre de mijlocire un temei solid şi sigur. Acel fundament pe care cardinalul
Innocenti şi-a construit viaţa”.
Papa Benedict al XVI-lea a propus pe scurt
biografia cardinalului Antonio Innocenti născut la Pioppi în dieceza de Fiesole şi
provincia Arezzo, după hirotonirea preoţească în 1938 şi după o semnificativă experienţă
pastorală în lumea muncii, a fost trimis la Roma pentru studii de specializare în
teologie şi drept. Întors în dieceză, a predat în Seminar şi a asistat episcopul în
vizitele pastorale în timpul celui de-al doilea război mondial. În acea dramatică
perioadă - a subliniat Papa - s-a distins prin abnegaţie şi generozitate în ajutarea
oamenilor şi salvarea celor destinaţi deportării. De aceea a fost arestat şi condamnat
la împuşcare, dar când se afla deja în faţa plutonului de execuţie ordinul a fost
revocat. După război, a completat studiile teologice la Roma, şi substitutul de atunci
la secretariatul de stat. mons. Giovanni Battista Montini l-a invitat să frecventeze
Academia Pontificală Ecleziastică. Astfel a intrat în serviciul diplomatic al Sfântului
Scaun. A avut posibilitatea de a cunoaşte diferite ţări în Africa, în Europa şi în
Orientul apropiat, fără să uite vreodată profunda şi genuina sa inspiraţie sacerdotală,
cheltuindu-şi energiile în favoarea fraţilor, inspirând curaj şi alimentând în toţi
credinţa şi speranţa creştină. Numit reprezentant pontifical în Paraguay, a primit
consacrarea episcopală în 1968. A fost apoi rechemat la Roma ca să preia sarcina de
secretar la Congregaţiei pentru Sacramente şi Cultul divin. Succesiv, în 1980, a
fost trimis ca nunţiu apostolic în Spania, unde de două ori l-a primit pe papa Ioan
Paul al II-lea în vizită pastorală. Acesta, în mai 1985 l-a creat cardinal şi din
acel moment regretatul nostru frate a fost şi mai profund inserat în viaţa Bisericii
Romei. Cu un nou şi mai înalt titlu a continuat să presteze apreciata sa colaborare
Supremului Pontif, care prefect al Congregaţiei pentru Cler, preşedinte al Comisiei
pontificale pentru conservarea patrimoniului artistic şi istoric al Bisericii şi al
Comisiei Pontificale „Ecclesia Dei”.
„Îmi place să închei această scurtă reflecţie
referindu-mă la motto-ul episcopal al cardinalului Antonio Innocenti: „Lucem
spero fide”. Cuvinte cât se poate de potrivite în acest moment: cuvinte pe
care, destăinuia persoanelor apropiate lui, le-a purtat în inimă după ce, ca adolescent,
primise darul vocaţiei la preoţie. Acum când a trecut ultimul prag, să ne rugăm ca
credinţa şi speranţa să lase loc realităţii „celei mai mari dintre toate”, iubirii,
„care nu încetează niciodată” (1Cor 13,8.13). Să aducem mulţumiri pentru darul
de a-l fi cunoscut şi pentru toate binefacerile pe care, în el şi prin intermediul
lui, Domnul le-a făcut cu dărnicie Sfintei Bisericii. În timp ce invocăm pentru acest
frate al nostru mijlocirea maternă a Fericitei Fecioare Maria, îi încredinţăm sufletul
ales Părintelui vieţii, ca să-l primească în împărăţia sa de lumină şi de pace.