2008-09-10 13:42:33

Omilia lui Benedict al XVI-lea la Liturghia de înmormântare a cardinalului Antonio Innocenti


(RV - 10 septembrie 2008) Miercuri dimineaţă, la altarul catedrei din bazilica vaticană s-au desfăşurat funeraliile cardinalului Antonio Innocenti, prefect emerit al Congregaţiei pentru Cler decedat sâmbătă, 6 septembrie, la vârsta de 93 de ani. Liturghia înmormântării a fost prezidată de cardinalul Angelo Sodano, decanul Colegiului. Înainte de audienţa generală din aula Paul al VI-lea, Benedict al XVI-lea, venind de la Castel Gandolfo, s-a dus în bazilica vaticană unde a propus o reflecţie adecvată circumstanţei şi a condus ritul „Ultima Commendatio - Ultima recomandare şi „Valedictio” - Ultimul rămas bun.

Papa Benedict al XVI-lea după ce a salutat pe cei prezenţi şi a mulţumit cardinalului Sodano pentru prezidarea Liturghiei, a spus:

Domnilor cardinali,
veneraţi fraţi întru Episcopat şi întru Preoţie
dragi fraţi şi surori!

„V-aţi adunat în jurul altarului Domnului ca să însoţiţi cu celebrarea Jertfei euharistice, în care se retrăieşte Misterul pascal, ultima călătorie a iubitului cardinal Antonio Innocenti”…”Îl amintim toţi cu afecţiune pe regretatul nostru frate, şi acest lucru face rugăciunea noastră şi mai ferventă şi vie. Ne însufleţeşte mai presus de toate credinţa în Domnul înviat, care este izvor de viaţă veşnică pentru toţi cei care cred în el şi îl urmează cu iubire”.

Iubitul răposat a avut o viaţă lungă, consumată în slujba Domnului; deja în primii ani ai adolescenţei a păşit să-l urmeze pe Isus, intrând în Seminarul episcopal din Fiesole. Ne place să ne gândim la el în lumina frumoasei expresii a lui Ben Sirah, conţinută la începutul primei Lecturi: „Fiule, când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul spre ispită. Încordează inima ta şi fii tare şi să nu te tulburi în timpul încercării (Sir 2,1-2). Ca pentru Isus, la fel pentru toţi cei care sunt chemaţi să-l urmeze mai îndeaproape, viaţa întreagă devine o luptă spirituală ce se susţine şi se învinge corespunzând generos şi cu bucurie harului lui Dumnezeu şi fidelităţii sale neclintite. „Crede în El şi îţi va ajuta ţie” (Sir 2,6), îndeamnă Ben Sirah; şi mai departe: „Cei ce vă temeţi de Domnul, încredeţi-vă în El, îndreaptă căile tale şi nădăjduieşte în El” (2,8). Dar în acelaşi timp sugerează şi atitudini de înţelepciune: „Tot ce ţi se va întâmpla, primeşte cu plăcere şi în necazurile tale fii îndelung răbdător, căci în foc se lămureşte aurul, iar oamenii cei plăcuţi Domnului, în cuptorul smereniei” (Sir 2,4-5).

Credinţă şi înţelepciune de viaţă, strâns împletite, caracterizează stilului ucenicului Domnului şi în mod deosebit al slujitorului său hirotonit, până ajunge la acea conformare deplină, pe care Paul o mărturisea despre sine: „Mihi vivere Christus est” (Fil 1,21). Cu extraordinara concizie pe care Duhul Sfânt i-o inspira, Sfântul Paul rezumă în aceste cuvinte forma desăvârşită a existenţei creştine: ea este un a sta cu Isus, un a fi în El în aşa măsură încât această comuniune depăşeşte pragul de separare dintre viaţa pământească şi cea de dincolo, astfel că însăşi moartea trupului nu mai este o pierdere ci „un câştig” (ibid).

Este vorba, evident, de o ţintă, ce stă mereu, oarecum, înaintea noastră, dar pe care totuşi putem deja asemenea Apostolului - să o anticipăm în această viaţă, mai ales mulţumită sacramentului Euharistiei, legătură reală de comuniune cu Cristos mort şi înviat. Dacă Euharistia devine forma existenţei noastre, atunci într-adevăr pentru noi a trăi este Cristos şi a muri echivalează cu a trece pe deplin în El şi în viaţa trinitară a lui Dumnezeu, unde va fi deplină si comuniunea cu fraţii noştri. „Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu în el…Cine mănâncă din această pâine va trăi în veci” (In 6,56.58). Cuvintele Domnului Isus, care au răsunat la această Liturghie, sunt lumină de credinţă şi de speranţă şi conferă rugăciunii noastre de mijlocire un temei solid şi sigur. Acel fundament pe care cardinalul Innocenti şi-a construit viaţa”.

Papa Benedict al XVI-lea a propus pe scurt biografia cardinalului Antonio Innocenti născut la Pioppi în dieceza de Fiesole şi provincia Arezzo, după hirotonirea preoţească în 1938 şi după o semnificativă experienţă pastorală în lumea muncii, a fost trimis la Roma pentru studii de specializare în teologie şi drept. Întors în dieceză, a predat în Seminar şi a asistat episcopul în vizitele pastorale în timpul celui de-al doilea război mondial. În acea dramatică perioadă - a subliniat Papa - s-a distins prin abnegaţie şi generozitate în ajutarea oamenilor şi salvarea celor destinaţi deportării. De aceea a fost arestat şi condamnat la împuşcare, dar când se afla deja în faţa plutonului de execuţie ordinul a fost revocat. După război, a completat studiile teologice la Roma, şi substitutul de atunci la secretariatul de stat. mons. Giovanni Battista Montini l-a invitat să frecventeze Academia Pontificală Ecleziastică. Astfel a intrat în serviciul diplomatic al Sfântului Scaun. A avut posibilitatea de a cunoaşte diferite ţări în Africa, în Europa şi în Orientul apropiat, fără să uite vreodată profunda şi genuina sa inspiraţie sacerdotală, cheltuindu-şi energiile în favoarea fraţilor, inspirând curaj şi alimentând în toţi credinţa şi speranţa creştină. Numit reprezentant pontifical în Paraguay, a primit consacrarea episcopală în 1968. A fost apoi rechemat la Roma ca să preia sarcina de secretar la Congregaţiei pentru Sacramente şi Cultul divin. Succesiv, în 1980, a fost trimis ca nunţiu apostolic în Spania, unde de două ori l-a primit pe papa Ioan Paul al II-lea în vizită pastorală. Acesta, în mai 1985 l-a creat cardinal şi din acel moment regretatul nostru frate a fost şi mai profund inserat în viaţa Bisericii Romei. Cu un nou şi mai înalt titlu a continuat să presteze apreciata sa colaborare Supremului Pontif, care prefect al Congregaţiei pentru Cler, preşedinte al Comisiei pontificale pentru conservarea patrimoniului artistic şi istoric al Bisericii şi al Comisiei Pontificale „Ecclesia Dei”.

„Îmi place să închei această scurtă reflecţie referindu-mă la motto-ul episcopal al cardinalului Antonio Innocenti: „Lucem spero fide”. Cuvinte cât se poate de potrivite în acest moment: cuvinte pe care, destăinuia persoanelor apropiate lui, le-a purtat în inimă după ce, ca adolescent, primise darul vocaţiei la preoţie. Acum când a trecut ultimul prag, să ne rugăm ca credinţa şi speranţa să lase loc realităţii „celei mai mari dintre toate”, iubirii, „care nu încetează niciodată” (1Cor 13,8.13). Să aducem mulţumiri pentru darul de a-l fi cunoscut şi pentru toate binefacerile pe care, în el şi prin intermediul lui, Domnul le-a făcut cu dărnicie Sfintei Bisericii. În timp ce invocăm pentru acest frate al nostru mijlocirea maternă a Fericitei Fecioare Maria, îi încredinţăm sufletul ales Părintelui vieţii, ca să-l primească în împărăţia sa de lumină şi de pace.

Aici serviciul audio: RealAudioMP3








All the contents on this site are copyrighted ©.