Comemorarea Sfântului Grigore cel Mare, papă, aproape de nevoile semenilor, deoarece
scufundat în Dumnezeu
(RV - 3 septembrie 2008) Biserica celebrează la 3 septembrie comemorarea liturgică
a Sfântului Grigore cel Mare, papă şi învăţător al Bisericii. Benedict al XVI-lea
a dedicat acestei mari figuri o alocuţiune duminicală înainte de rugăciunea „Angelus”
şi două cateheze la audienţele generale de miercuri. "Mare,
deoarece umil": astfel Benedict al XVI-lea l-a descris pe Sfântul Grigore cel
Mare. Un papă din Evul Mediu, exemplu pentru păstorii Bisericii şi pentru lucrătorii
din administraţia publică din cel de-al Treilea Mileniu. Benedict al XVI-lea a trasat
„figura singulară” a sfântului Grigore cel Mare, care a trăit între anii 540-604:
prefect al Romei la 30 de ani, apoi monah benedictin şi papă. Ca funcţionar imperial
s-a distins prin capacitate administrativă şi integritate morală, monah fiind a fost
ales de Papa ca reprezentant al său pe lângă împăratul Orientului, manifestând mereu
„un stil de viaţă monastic, simplu şi sărac. În fine, aclamat ca vicar al lui Cristos
- a subliniat papa Benedict - „a căutat în orice mod să scape de acea numire, dar,
în cele din urmă, a trebuit să cedeze şi, lăsând cu neplăcere mănăstirea, s-a dedicat
comunităţii, conştient că îndeplineşte o datorie şi că este un simplu 'servus
servorum Dei', servitorul servitorilor lui Dumnezeu”.
Ca Pontif, îmbină
eficienţa şi capacitatea administrativă, căpătată ca funcţionar imperial, cu stilul
contemplativ şi ascetic al vieţii monastice. Astfel scria Grigore cel Mare: •
„Viaţa păstorului de suflete trebuie să fie o sinteză echilibrată de contemplaţie
şi de acţiune, însufleţită de iubirea care atinge culmi foarte înalte când se apleacă
cu milostivire asupra relelor profunde ale altora. Capacitatea de a se apleca asupra
mizeriei altuia este măsura forţei avântului spre altul’ (II,5; Angelus, 3 septembrie
2006). Din această învăţătură, mereu actuală, s-au inspirat părinţii Conciliului
Vatican II pentru a trasa imaginea păstorului din aceste timpuri ale noastre.
Sfântul
Grigore privea la invaziile barbare cu spirit încrezător şi spre deosebire de împăratul
bizantin, care considera longobarzii ca indivizi neciopliţi ce trebuie învinşi sau
exterminaţi, vedea această lume cu ochii bunului păstor, preocupat să le vestească
şi lor cuvântul de mântuire: • „Cu profetică clarviziune, Grigore a intuit că o
nouă civilizaţie era pe cale de a se naşte din întâlnirea dintre ereditatea romană
şi popoarele aşa-zise ‚barbare’, graţie forţei de coeziune şi de elevaţie morală a
creştinismului. Monahismul se dovedea o bogăţie nu numai pentru Biserică, dar şi pentru
întreaga societate” (Angelus, 3 septembrie 2006).
Are
o cunoştinţă profundă a Sfintelor Scripturi pe care continuă să le citească cu umilinţă
şi cu umilinţă să le explice credincioşilor: • „Umilinţa intelectuală este regula
principală pentru cine caută să pătrundă realităţile supranaturale plecând de la Cartea
sacră. Umilinţa, evident, nu exclude studiul serios; dar pentru a face astfel ca acesta
să fie rodnic în plan spiritual, permiţând să se intre realmente în profunzimea textului,
umilinţa rămâne indispensabilă. Numai cu această atitudine interioară se ascultă cu
adevărat şi se percepe în sfârşit glasul lui Dumnezeu. Pe de altă parte, când este
vorba de Cuvântul lui Dumnezeu, a înţelege nu este nimic, dacă înţelegerea nu conduce
la acţiune” (Audienţa generală, 4 iunie 2008).
Sfântul Grigore
cel Mare desfăşoară o intensă acţiune pastorală şi civilă, reformează cântul liturgic
căruia de la numele său i s-a zis „gregorian”. În centrul atenţiei sale sunt cei mai
săraci: • „Era un om scufundat în Dumnezeu: dorinţa de Dumnezeu era mereu vie în
străfundul sufletului său şi tocmai de aceea era mereu foarte aproape de semeni, de
nevoile oamenilor din timpul său. Într-o epocă dezastroasă, mai mult disperată, a
ştiut mereu să creeze pace şi să dea speranţă. Acest om al lui Dumnezeu ne arată unde
sunt adevăratele izvoare ale păcii, de unde vine adevărata speranţă şi devine astfel
un îndrumător şi pentru noi azi” (Audienţa generală, 29 mai 2008).
Deşi
de o sănătate şubredă dar de o puternică vigoare morală, sfântul Grigore cel Mare
a lăsat un vast epistolar - 848 de scrisroi, minunate omilii către popor, un celebru
comentariu la cartea lui Iob şi scrierile asupra vieţii sfântului Benedict, în afară
de numeroase texte liturgice. Însă opera cea mai celebră este fără îndoială ‚Liber
regulae pastoralis’, “Regula pastorală” care a avut pentru cler aceeaşi importanţă
pe care a avut-o Regula sfântului Benedict pentru monahii din Evul Mediu.
A
murit în ziua de 12 martie 604 şi a fost înhumat în basilica Sfântul Petru. Noul calendar
a stabilit comemorarea lui pentru 3 septembrie, ziua în care a început activitatea
de păstor suprem al Bisericii lui Cristos, Sfântul Grigore cel Mare, aparţine categoriei
de oameni cărora le acordă titlul de “cel Mare”; el este cinstit atât în Biserica
Apuseană cât şi în Biserica Răsăriteană, fiind o mărturie vie a Bisericii, una, sfântă,
catolică şi apostolică.