O "pedagogie a păcii" împotriva oricărei violenţe: să reflectăm împreună cu cardinalul
Tauran asupra religiilor, credincioşilor şi păcii
(RV - 27 august 2008) „Religiile şi pacea: ar fi mai exact să se spună „credincioşii
şi pacea” deoarece religiile nu fac război; războiul îl fac adepţii lor! Mai mult,
sunt unii care fac război în numele religiei, Ei bine, credincioşii - toţi cei care
cred - recunosc că religiile lor sunt orientate spre pace. Pacea considerată ca un
reflex al armoniei divine”.
Astfel s-a exprimat cardinalul Jean-Louis
Tauran, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Dialogul Interreligios, intervenind
luni 25 august la Mitingul pentru prietenia între popoare în curs la Rimini.
Publicăm pasajele remarcabile din intervenţia cardinalului, aşa
cum apar în ediţia de miercuri 27 august a cotidianului „L’Osservatore Romano”, p.
7.
Religiile şi pacea: ar fi mai exact să se spună „credincioşii şi
pacea” deorece religiile nu fac război; îl fac adepţii lor! Mi mult, sunt unii care
fac răboi în numele religiei. Ei bine, credincioşii - toţi cei care cred - recunosc
că religiile lor sunt orientate spre pace. Pacea considerată la un reflex al armoniei
divine”. Căci toţi credincioşii privesc spre Acela în care „trăim, ne mişcăm şi suntem”
(Fap 17,28). Fiecare religie, potrivit specificului ei, conţine în textele
sale de bază sau în spiritualitatea sa gânduri de pace şi indicaţii pentru a o edifica.
Fiecare declină în felul său un singur cuvânt: Shalom, Salam, Pax!
Ce
putem spune împreună, noi credincioşii, lumii precare şi violente în care trăim? Înainte
de toate că injustiţiile, bolile, războaiele de orice tip nu sunt o fatalitate. În
realitate sunt consecinţa tuturor egoismelor noastre (personale şi colective), ale
ignoranţei noastre, ale erorilor noastre nerecunoscute, ale incapacităţii noastre
de a trage învăţătură din experienţele - pozitive şi negative - ale trecutului.
Dar,
noi, credincioşii, spunem un al doilea lucru tuturor contemporanilor: nu credem într-o
fatalitate a istorie (fatum), nu considerăm că omul este rău în mod fundamental. Avem
încredere în om pentru că ştim că Dumnezeu i-a dat o inteligenţă şi o inimă şi că,
cu ajutorul Lui, poate - mai mult, trebuie - să fie protagonist al un unei lumi mai
bune. Deci să ne unim pentru a amintit tuturor că umanitatea este o familie unde toţi
sun deopotrivă iubiţi de Dumnezeu; avem o origine comună (suntem „creaturi”) şi avem
o finalitate comună (întâlnirea cu Dumnezeu). Să punem la dispoziţia tuturor o experienţă
a noastră: suntem obişnuiţi în adunările noastre religioase, să trăim diversitatea
în unitate, Acesta „savoir faire” poate fi de ajutor pentru a depăşi prejudecăţi şi
resentimente şi să descoperim partea cea mai bună a celuilalt. Solidaritatea este
o prioritate! Nici o pace fără dreptate! toate religiile invită adepţii lor la compasiune:
un credincios nu poate fi indiferent în faţa omului care suferă sau care este victimă
a celui care este mai tare decât el. Educaţia la pace, care începe în familie şi în
şcoală, este cea mai bună dintre strategii pentru a asigura liniştea şi armonia de
mâine.
Ce putem oferi acestei lumi de azi? O pedagogie a păcii! Ca unii care
cred, ştim să în inima persoanei umane se nasc pacea şi războiul. Fiecare dintre noi
trebuie să aleagă între bine şi rău. Prin urmare responsabilii religioşi au îndatorirea
să indice calea de întreprins pentru a da fiecăruia posibilitatea să aleagă în libertate
şi cu responsabilitate, calea justă. Iată de ce sunt de părere că cei care cred au
misiunea să fie protagonişti ai unei adevărate şi concrete „pedagogii a păcii”, sau:
primatul persoanei umane asupra Statului şi asupra organizării economice a societăţii
(aici găsim toată problematica legată de drepturile omului, cu interes special pentru
libertatea de religie); specială atenţie faţă de dreptate (fără hrană, cultură şi
solidaritate societăţile pot genera orice tip de extremism); respingerea războiului
ca mijloc pentru a rezolva controversele dintre State; primatul dreptului asupra violenţei
(patrimoniul juridic bogat la dispoziţia responsabililor politici permite să se evite
ca cei mai slabi să fie victime ale voinţei rele, ale forţei sau manipulării din partea
celor mai puternici).
Credincioşi fiind, avem deci un câmp vast unde să colaborăm
pentru ca pacea între persoane şi popoare diferite să devină din ce în ce mai mult
o realitate pentru azi şi mâine. Împreună putem mobiliza conştiinţele pentru ca în
sfârşit oamenii să înţeleagă că nu putem fi fericiţi unii fără alţii şi în mod cert
niciodată unii împotriva altora! Pentru a ajunge la un atare rezultat este nevoie
să învăţăm arta dialogului care permite să-l cunoaştem pe altul şi valorile sale,
fără să renunţăm la propria identitate. De aici reiese actualitatea şi importanţa
dialogului interreligios. Benedict al XVI-lea sublinia aceasta recent: „Simţământul
religios înrădăcinat în inima omului deschide bărbaţi şi femei spre Dumnezeu şi îi
face să descopere că realizarea personală nu consistă în gratificarea egoistă a unor
dorinţe efemere. Acesta, mai degrabă, ne călăuzeşte să preîntâmpinăm nevoile altora
şi să căutăm căi concrete pentru a contribui la binele comun.
Religiile desfăşoară
un rol special în această privinţă întrucât învaţă lumea că adevăratul serviciu cere
sacrificiu şi autodisciplină care la rândul lor trebuie să fie cultivate prin abnegaţie,
cumpătare şi folosirea moderată a bunurilor materiale” (Întâlnirea interreligioasă
în catedrala din Sydney, 18 iulie 2008). La sfârşit, este de ajuns să amintim
că Dumnezeu continuă să spună fiilor lui Abraham: „să nu ucizi”, „iubeşte pe aproapele
tău ca pe tine însuţi”, „religia ta nu este adevărată dacă tu nu doreşti altuia ceea
ce tu îţi doreşti ţie”. Biserica catolică este angajată concret în promovarea şi în
apărarea păcii prin doctrina socială, ziua anuală de rugăciune pentru pace şi diplomaţie.
Ea a avut grijă să acţioneze mereu în armonie cu adepţii celorlalte religii: două
întâlniri de rugăciune „ecumenică” la Assisi, care înseamnă nu o rugăciune comună
- ceea ce s-ar prezenta ca sincretism - dar o prezenţă comună pentru a se ruga. Mesajul
pentru pace de la 1 ianuarie 1992 avea ca temă: „Credincioşi: toţi uniţi în construirea
păcii”. Dumnezeu este răbdător: încredinţează libertăţii şi creativităţii omului proiectul
său. Oricum ar fi, cum a scris magnific Ioan Paul al II-lea în Primul mesaj pentru
ziua mondială a păcii a Pontificatului său, „pacea va fi ultimul cuvânt al Istoriei”
(1 ianuarie 1979)!
Iată câteva elemente ale contribuţiei pe care credincioşii,
în respectul specificului religiei fiecăruia, o pot oferi. Este un mesaj de care omenirea
are nevoie, în special tinerii, aici atât de numeroşi. Acestor tineri, prea adesea
moştenitori fără moştenire şi constructori fără modele, trebuie să le dăm sau să le
redăm gustul de a trăi şi de a trăi împreună”.