Într-o lume marcată de falsă bucurie şi de suferinţă plină de angoasă, Maria ridicată în slava cerească este semn de speranţă sigură şi de mângâiere: omilia lui Benedict al XVI-lea în sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului (text)

(RV - 15 august 2008) Vineri dimineaţă, la ora 8, în solemnitatea „Ridicării cu trupul şi sufletul la cer a Sfintei Fecioare Maria" - "Adormirea Maicii Domnului", papa Benedict al XVI-lea a celebrat Liturghia euharistică în biserica parohială „Sfântul Toma de Villanova” din Castel Gandolfo. Traversând Piaţa centrală, însoţit de cardinalul secertar de Stat Tarcisio Bertone şi precedat de fratele său Gerog Ratzinger, Papa s-a dus pe jos de la reşedinţa pontificală până la biserica parohială şi tot pe jos s-a întors în Palatul Apostolic salutând mulţimea credincioşilor care umpleau piaţa şi traseul pe unde a trecut.

 
Reproducem în traducerea noastră de lucru omilia rostită de Pontif care nu s-a folosit de un text scris. Omilia a fost transcrisă de serviciile noastre de documentare. Am păstrat şi în traducere stilul oral şi colocvial al omiliei Papei.

Dragi fraţi şi surori,
revine în fiecare an în inima verii solemnitatea Ridicării la cer a Fericitei Fecioare Maria, cea mai veche sărbătoare mariană. Este o ocazie de a urca cu Maria la înălţimile spiritului, unde se respiră aerul vieţii supranaturale şi se contemplă frumuseţea cea mai adevărată, care este sfinţenia. Atmosfera celebrării de azi este toată pătrunsă de bucurie pascală. Astăzi - aşa cântă antifonul la „Magnificat” - Fecioara Maria se ridică la ceruri; bucuraţi-vă, căci ea domneşte alături de Cristos în veci. Alleluia. Aceste anunţe ne vorbeşte despre un eveniment cu totul unic şi extraordinar, dar care este destinat să copleşească de speranţă, de fericire inima fiecărei fiinţe umane. Maria este într-adevăr pârga noii umanităţii, creatura în care misterul lui Cristos - Întrupare, Moarte, Înviere, Înălţare la cer - a avut deja efect deplin, răscumpărând-o de moarte şi transferând-o în suflet şi trup în împărăţia vieţii nemuritoare. De aceea Fecioara Maria, cum aminteşte Conciliul Vatican II, constituie pentru noi un semn de speranţă sigură şi de mângâiere.

Sărbătoarea de azi ne îndeamnă să ridicăm privirea spre cer. Şi nu un cer făcut din idei abstracte, şi nici un cer imaginat creat de artă, dar cerul realităţii adevărate, care este Dumnezeu însuşi: Dumnezeu este cerul. Şi El este ţinta noastră, ţinta şi locuinţa veşnică din care provenim şi spre care tindem.
Sfântul Gherman, episcop de Constatinopol în secolul VIII, într-un discurs ţinut în sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, adresându-se cereştii Mame a lui Dumnezeu, se exprima astfel: „Tu eşti Aceea care prin intermediul cărnii Tale imaculate ai unit cu Cristos poporul cretin, aşa cum orice însetat aleargă la izvor, la fel orice suflet aleargă la Tine, izvor de iubire, şi cum orice om aspiră să trăiască, să vadă lumina care nu apune, la fel orice creştin suspină să intre în lumina Preasfintei Treimi, unde Tu deja ai intrat”. Sunt aceleaşi sentimente care ne însufleţesc astăzi în timp ce o contemplăm pe Maria în slava lui Dumnezeu. Când Ea a adormit pentru lumea aceasta pentru a se trezi în cer de fapt l-a urmat simplu pentru ultima dată pe Fiul Isus în călătoria sa cea mai lungă şi decisivă, în trecerea din această lume la Tatăl.

La fel ca El, împreună cu El, a plecat din această lume pentru a se întoarce în casa Tatălui. Şi aceasta nu este departe de noi, cum apar poate într-un prim moment, deoarece noi toţi suntem fii ai lui Dumnezeu Tatăl, noi toţi suntem fraţi ai lui Isus şi noi toţi suntem şi fii ai Mariei, Mama noastră. Şi toţi suntem îndreptaţi spre fericire. Iar fericirea la care toţi tindem este Dumnezeu, astfel noi toţi suntem în drum spre această fericire, pe care o numim cer, care este Dumnezeu.

Fie ca Maria să ne ajute, să ne încurajeze ca să facem astfel încât fiecare moment al existenţei noastre să fie un pas în această ieşire, pe acest drum spre Dumnezeu şi care să facă astfel prezentă şi realitatea cerului, măreţia lui Dumnezeu în viaţa lumii noastre. Şi, în fond, nu este aceasta dinamica pascală a omului, a fiecărui om, care vrea să devină ceresc, preafericit, în virtutea Învierii lui Cristos? Şi nu este oare acesta, începutul şi anticiparea unei mişcări care priveşte fiecare fiinţă umană şi cosmosul întreg?

Aceea din care Dumnezeu luase trupul să şi al cărei suflet a fost străpuns de o sabie pe Calvar s-a găsit asociată cea dintâi şi în mod singular la misterul acestei transformări, la care tindem noi toţi, şi nou adesea străpunşi de săbiile suferinţei acestei lumi.
Noua Evă a urmat noul Adam în suferinţă, în Pătimire şi astfel şi în bucuria definitivă. Cristos este pârga, dar trupul său înviat este inseparabil de cel al Mamei sale pământeşti, Maria, şi în Ea întreaga umanitate implicată în Ridicarea spre Dumnezeu, şi cu Ea toată creaţia, chiar gemetele, suferinţele, sunt - cum ne spune Sfântul Paul - chinurile naşterii omenirii noi şi se nasc astfel noi ceruri şi pământul nou, în care nu va mai fi nici plânset, nici jale, deoarece nu va mai fi moartea.

Ce mare mistere de iubire este astăzi propus din nou contemplaţiei noastre! Cristos a învins moartea prin atotputernicia iubirii sale şi numai iubirea este atotputernică şi această iubire a sa l-a făcut să moară pentru noi şi astfel să învingă moartea. Da, numai iubirea face să intrăm în împărăţia vieţii! Iar Maria a intrat în urma Fiului, asociată la slava sa, după ce a fost asociată la Pătrimirea sa. A intrat cu un elan de nestăpânit menţinând deschisă după ea calea pentru noi toţi. Şi de aceea astăzi o invocăm: „Poarta cerului”, „Regina îngerilor” şi „Scăparea păcătoşilor”. Nu sunt desigur raţionamentele cele care ne fac să înţelegem aceste realităţi atât de sublime, dar credinţa simplă, curată, şi tăcerea rugăciunii care ne depăşeşte infinit şi ne ajută să vorbim cu Dumnezeu şi să simţim cum Domnul vorbeşte inimii noastre.

Să-i cerem Mariei să ne facă astăzi darul credinţei sale, acea credinţă care ne face să trăim deja în această dimensiune dintre finit şi infinit, acea credinţă care transformă şi sentimentul timpului şi al petrecerii existenţei noastre, acea credinţă în care simţim lăuntric că viaţa noastră nu este absorbită de trecut, dar atrasă spre viitor, spre Dumnezeu unde Cristos ne-a precedat şi în urma Lui, Maria.

Privind la Cea Ridicată în cer înţelegem mai bine că viaţa noastră de fiecare zi, deşi marcată de încercări şi dificultăţi, trece ca un fluviu spre oceanul divin, spre plinătatea bucuriei şi a păcii. Înţelegem că faptul de a muri nu este sfârşitul, dar intrarea în viaţa care nu cunoaşte moartea. Apusul nostru în orizontul acestei lumi este o un răsărit în aurora lumii noi, a zilei veşnice.
„Marie, în timp ce ne însoţeşti în osteneala faptului de a trăi şi muri zilnic, menţine-ne constant orientaţi spre adevărata patrie a fericirii. Ajută-ne să facem aşa cum Tu ai făcut”.

Dragi fraţi şi surori, dragi prieteni care dimineaţa aceasta luaţi parte la această celebrare, să facem împreună această rugăciune către Maria. În faţa spectacolului trist de atâta falsă bucurie şi în acelaşi timp de atâta durere neliniştitoare care se răspândeşte în lume, trebuie să învăţăm de la Ea să devenim noi înşine semne de speranţă şi de mângâiere, trebuie să vestim cu viaţa noastră învierea lui Cristos. „Ajută-ne Tu, Mamă, Poartă strălucită a cerului, Maica Milei, sursa prin care a izvorât viaţa noastră şi bucuria noastră, Isus Cristos. Amin”.