(RV - 19 iunie 2008) Nu e rară tentaţia în viaţa noastră de rugăciune, mai
cu seamă în momentele de mai mare suferinţă şi dificultate, de a crede că înmulţind
cuvintele poate servi la a-i face pe Dumnezeu, pe Fecioara
Maria, pe Sfinţi să ne asculte imediat cererile şi să
răspundă grabnic nevoilor noastre. Acestui mod de a gând i se
opune învăţătura lui Isus: „Când vă rugaţi, nu spuneţi vorbe multe ca păgânii. Ei
îşi închipuie că datorită vorbelor lor vor fi ascultaţi. Aşadar nu faceţi ca ei, căci
ştie Tatăl vostru de ce aveţi nevoie, mai înainte de a-i cere”.
Raţiunea şi
bunătatea acestei sugestii consistă tocmai în a-L considera pe Dumnezeu ca un Tată
şi nu ca o divinitate oarecare, o fiinţă abstractă şi departe de viaţa oamenilor.
Isus ne dezvăluie un Dumnezeu Tată care este aproape de făpturile sale, le cunoaşte,
le iubeşte, le susţine în drumul lor şi ştie care este adevăratul lor bine. În rugăciunea
Tatăl nostru este conţinut esenţialul credinţei noastre. A spune „sfinţească-se numele
tău, vie împărăţia ta, facă-se voia ta” înseamnă a-L ruga pe Tatăl pentru a avea o
inimă asemănătoare cu cea a Fiului: ascultătoare, umilă, plină de îndurare, atentă
la nevoile fraţilor, generoasă în a se dărui, gata să moară din iubire.
Inima
lui Isus, învaţă-ne încă o dată să ne rugăm Tatăl nostru!