"Inima lui Isus, dorul munţilor veşnici": reflecţie despre dorinţa creaţiei şi a omului după Dumnezeu

RV 06 iun 2008. Luna iunie este dedicată de pietatea creştină cinstirii Inimii Preasfinte a lui Isus. Cunoscuta Litanie a Inimii Preasfinte cuprinde o invocaţie care dă glas la sete nepotolită a creaţiei şi a fiinţei umane: "Inima lui Isus, dorul munţilor veşnici, miluieşte-ne pe noi!". Noi ştim – ne spune Sf. Paul – că întreaga creaţie suspină şi suferă durerile unei naşteri pînă în timpul de acum, aşteptând să fie reînnoită de iubirea lui Dumnezeu. Dar nu numai creaţia, ci şi noi, cei care avem ca prim dar de la Dumnezeu Duhul, şi noi suspinăm în noi înşine, aşteptând înfierea şi răscumpărărea trupului nostru; căci în speranţă noi am fost mântuiţi (cf Romani 8, 22-24).

În ce anume îşi pune speranţele de reînnoire omul din timpul nostru? Răspunsurile sunt multiple şi contrastante, dar în cele din urmă, o singură dorinţă nu poate fi înlocuită de nimeni şi nimic: dorinţa omului după Dumnezeu. Această dorinţă trebuie cultivată. Notează pr. Raniero Cantalamessa: "în sculptură, e necesar să se lasă să cadă bucăţile inutile, pentru ca încet încet să iasă la suprafaţă opera de artă concepută în minte. De aceea, Leonardo da Vinci a definit sculptura "arta de a da deoparte". În acelaşi mod, trebuie să facem să cadă dorinţele inutile, dorinţele pământeşti, pentru ca să se poată învigora dorul de Dumnezeu. Este o mare diferenţă între dorinţele pământeşti şi dorinţa de Dumnezeu. Primele nu se împlinesc întotdeauna, oricât de intense ar fi; acestea din urmă, în schimb, se împlinesc întotdeauna, pentru că Dumnezeu nu lasă neîmplinită nicio dorinţă care suspină după El. În plus, cele dintâi, odată împlinite, duc la saturaţie şi insatisfacţie; acestea din urmă, duc la o tot mai mare foame şi sete după Dumnezeu: "Cei ce mă mănâncă – spune Înţelepciunea – vor flămânzi din nou şi cei ce mă beau, din nou vor înseta" (Sir 24,20)

Dar atunci, se întreabă pr. Cantalamessa, de ce dorinţele pământeşti sunt atât de vii şi puternice în noi, şi au o forţă de atracţie mai mare decât dorinţa de Dumnezeu? Pentru că ne prezintă obiecte mai imediate, care captează simţurile şi pofta de satisfacţie din fiecare om. Soarele este mult mai mare decât pământul şi forţa de atracţie a masei sale este de aşa natură încât ţine legate de sine planete şi sateliţi îndepărtaţi, şi cu toate acestea noi nu suntem atraşi de soare, căci picioarele noastre rămân ancorate pe pământ. Acesta e în măsură să neutralizeze atracţia soarelui pentru că este mai aproape de noi. La fel se întâmplă şi între dorinţa de Dumnezeu şi cea după realităţile pământeşti.

S-a găsit o metodă pentru a scoate la suprafaţă navele şi obiectele căzute pe fundul mării: se introduce aer în ele până când relictul se dezlipeşte de fundal şi, treptat, îl împinge în sus, făcând ca obiectul respectiv să devină mai uşor decât apa. Noi, oamenii de astăzi, îndeosebi noi creştinii, suntem de multe ori asemenea acestor corpuri căzute pe fundul mării. Ne-am cufundat în realităţi trecătoare şi mondene. Numai suflul puternic al Duhului Sfânt ne poate ajuta să ne înălţăm, nu numai la linia de plutire a unei existenţe mai mult sau mai puţin satisfăcătoare, ci spre înălţimile iubirii lui Dumnezeu.
Încheiem cu rugăciunea Sf. Augustin, din celebrele sale Confesiuni (X,27) care cuprind travaliul său în călătoria spre Dumnezeul cel viu: "Târziu Te-am iubit, Frumuseţe atât de veche, şi totuşi atât de nouă, târziu de tot Te-am iubit. Şi iată că Tu Te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afară; şi eu acolo, în afară, Te căutam şi dădeam năvală peste aceste lucruri frumoase pe care Tu le-ai făcut, eu, cel lipsit de frumuseţe. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine; mă ţineau departe de Tine acele lucruri care, dacă n-ar fi fost întru Tine, nici n-ar fi existat. M-ai chemat şi m-ai strigat şi ai pus capăt surzeniei mele. Ai fulgerat şi ai strălucit, şi ai alungat orbirea mea; ai răspândit mireasmă şi eu am inspirat, şi acum Te urmez cu înfocare; am gustat din Tine şi acum sunt înfometat şi însetat după Tine; m-ai atins doar şi m-am şi aprins de dor după pacea Ta".