Umilinţa trebuie să fie virtutea fundamentală a unui episcop: este unul din învăţămintele cele mai actuale ale Sfântului Grigore cel Mare de la care apelatuvul "servus servorum Dei" pentru episcopii Romei: Papa Benedict la audienţa generală de miercuri în Piaţa San Pietro

(RV - 4 iunie 2008) Un episcop, pentru a fi îndrumător de suflete şi păstor al Bisericii, trebuie să aibă ca primă calitate însăşi umilinţa lui Dumnezeu. Grigore cel Mare a fost întruchiparea acestei virtuţi şi de aceea a rămas în istorie ca un mare Papă. A afirmat Benedict al XVI-lea în ce-a de-a doua sa cateheză de miercuri dedicată celebrului Pontif din secolul al VI-lea. Audienţa generală, celebrată în Piaţa Sfântul Petru, s-a încheiat cu un salut al lui Benedict al XVI-lea adresat atleţilor care vor purta „Flacăra păcii”, în cea de-a 30-a ediţie a tradiţionalului pelerinaj nocturn din oraşul Macerata până la Loreto unde se află sanctuarul Sfintei Case şi care se va desfăşura în noaptea de sâmbătă 7 spre duminică 8 iunie. De asemenea, un gând al Papei pentru Ioan al XXIII-lea, la 45 de ani de la încheierea vieţii pământeşti, a trecerii sale din această lume la Domnul.

A fost un mare Papă , pentru că a fost umil: a rămas monah până în străfundul sufletului, în ciuda chemării la sediul lui Petru şi cu toată marea sa capacitate de guvernare pe care a dovedit-o în cursul ministerului său pontifical, în timpuri nu uşoare pentru Biserică. Papa Grigore cel Mare a fost într-adevăr în viaţă ceea ce i-a plăcut să fixeze într-o simplă formulă, rămasă peste veacuri apelativul, care exprimă ceea ce trebuie să fie un Papă: servus servorum Dei, slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu. În cea de-a doua cateheză dedicată Sfântului Grigore cel Mare, în special densei sale opere doctrinare,

Benedict al XVI-lea a revenit frecvent asupra unui adjectiv, care de la Grigore a fost continuat în diferite forme: umilinţă în studierea Bibliei, umilinţă în a o explica credincioşilor, umilinţă în a fi Papă deşi cu fermitatea pe care rolul uneori o impune, ca de exemplu în cazul în care s-a văzut în conflict cu Patriarhul de Constantinopol:
• „Dacă totuşi Sfântul Grigore, în contextul situaţiei sale istorice, s-a opus titlului de ’ecumenic’ din partea patriarhului de Constantinopol, nu a făcut-o pentru a limita sau a nega această legitimă autoritate, dar pentru că el era preocupat de unitatea fraternă a Bisericii universale. A făcut-o mai ales din profunda sa convingere că umilinţa ar trebui să fie virtutea fundamentală a fiecărui episcop, cu atât mai mult a unui patriarh (…) Dorinţa sa a fost cu adevărat aceea de a trăi ca monah în permanent colocviu cu Cuvântul lui Dumnezeu (…) Tocmai pentru că a fost astfel, el este mare şi ne arată şi nouă măsura adevăratei măreţii”

Benedict al XVI-lea a lăsat să iasă în evidenţă această calitate de excelenţă a lui Grigore cel Mare prin prezentarea scrierilor sale, în care între altele - a subliniat - nu e trasată atât o doctrină „a sa”, cât preocuparea „de a se face ecou” al învăţăturii Bisericii. Şi acesta este un semn de umilinţă pe care Sfântul Grigore - „pasionat cititor al Bibliei” - l-a demonstrat şi în modul de a se apropia de Sfânta Scriptură:
• „Umilinţa intelectuală este regula primară pentru cine caută să pătrundă realităţile supranaturale plecând de la Cartea sacră. Umilinţa, bineînţeles, nu exclude studiul serios; dar pentru a face astfel ca acesta să fie rodnic din punct de vedere spiritual, permiţând să se intre realmente în profunzimea textului, umilinţa rămâne indispensabilă. Doar cu această atitudine interioară se ascultă cu adevărat şi se percepe în cele din urmă vocea Domnului. Pe de altă parte, când este vorba de Cuvântul lui Dumnezeu, a înţelege nu înseamnă nimic, dacă înţelegerea nu conduce la acţiune”.

„Realizarea unei armonioase integrări între cuvânt şi acţiune, între gândire şi angajare” ( renumite sunt cele trei binoame: a şti-a face, a vorbi-a trăi, a cunoaşte-a acţiona) este - pentru Pontiful din secolul al VI-lea - un „ideal moral” ce va deveni, a afirmat Benedict al XVI-lea „un fel de Summa”, un maximum pentru creştinii din Evul Mediu. Aşa cum va avea mare şansă „Regula pastorală” scrisă de Grigore cel Mare, în care este trasată figura „episcopului ideal”.

Un model care, în mod clar, trebuie să se bazeze pe o calitate mai mult decât celelate:
• „El afirmă că episcopul este înainte de toate ’predicatorul prin excelenţă; ca atare el trebuie să fie înainte de toate de exemplu pentru ceilalţi, astfel încât comportamentul să poată constitui un punct de referinţă pentru toţi (…) Marele Pontif, totuşi, insistă asupra îndatoririi pe care Păstorul o are de a recunoaşte în fiecare zi propria mizerie, încât orgoliul să nu zădărnicească în ochii Judecătorului suprem, binele săvârşit. De aceea, capitolul final al Regulii este dedicat umilinţei”.

Apoi în saluturile în diferite limbi, Benedict al XVI-lea a amintit că la 3 iunie în urmă cu 45 de ani, Roma şi lumea s-au oprit cuprinse de emoţie pentru moartea Fericitului Ioan al XXIII-lea. Adresându-se pelerinilor polonezi prezenţi în Piaţa Sfântul Petru, Benedict al XVI-lea i-a amintit figura cu aceste cuvinte:
• „Era chemat de lume: ’Ioan cel Bun’, sau ’Bunul Papă Ioan’. El a fost cel care a convocat Conciliul Vatican II, care a început reînnoirea Bisericii, reforma structurilor sale şi actualizarea liturgiei. Fie ca această reformă să poarte roade în noi şi în Biserica celui de-al treilea mileniu.

În saluturile în diferite limbi, Benedict al XVI s-a unit în chip spiritual pelerinilor sosiţi la Roma pentru a încheia anul jubiliar dedicat Sfântului Francsic Caracciolo, întemeietor al Clericilor Regulari Minori pentru ca exemplul său, a spus, să ajute, la „a reînnoi în toţi dorinţa vie de a sluji Biserica”.

Apoi, atleţilor „Flăcării păcii” din cadrul pelerinajului pe jos de la Macewrata la Loreto despre care s-a amintit, Papa le-a spus:
• „Urez succes cât mai mare celei de-a 30-a ediţii a acestei importante iniţiative pastorale”.

Despre semnificaţia pelerinajului de la Macerata la Loreto care se va desfăşura în noaptea de sâmbătă spre duminică, să-l ascultăm pe episcopul de Fabriano-Matelica, mons. Giancarlo Vecèrrica:
• „Este pelerinajul care e prezent în istoria Bisericii: în tradiţia Poporului lui Dumnezeu are semnificaţia unul mers al poporului spre o ţintă, aminteşte de condiţia omului în viaţă „homo viator”, a omului călător”.

Dar cum a luat naştere acest pelerinaj nocturn de la Macerata la Loreto?
• „A lua naştere în timp ce predam religia în Liceul Clasic din Macerata, deoarece vedeam tinerii foarte angajaţi în ora de religie; se deschideau sensului vieţii aşa cum e propus în Evanghelie. Aveam atunci dorinţa ca vacanţele să fie marcate de un eveniment care să-i implice într-un mod marcant încât să păstreze vie prezenţa creştină ca determinantă pentru viaţă. A venit astfel ideea şi angajarea de a relua o tradiţie populară locală care prevedea ca la sfârşitul oricărei iniţiative importante să se meargă pe jos la Sanctuarul din Loreto: astfel în iunie 1978, pentru prima dată, am propus elevilor mei şi altora din oraş şi din regiune acest drum. Şi pelerinajul a devenit tradiţie”.

O idee şi pentru tinerii din alte regiuni şi, de ce nu, din alte ţări.

Iată şi binecuvântarea apostolică invocată de papa Benedict la terminarea audienţei generale miercuri în Piaţa San Pietro, imediat după intonarea în cor a rugăciunii Tatăl nostru în limba latină.
 
Aici serviciul audio: