“Casa clădită pe stâncă şi casa clădită pe nisip” (Mt 7,21-27)

(RV - 1 iunie 2008) Formalismul practicilor religioase a fost întotdeauna şi, din păcate, continuă să fie, unul dintre riscurile cele mai periculoase şi nu mai puţin frecvente ale modului nostru de a trăi în relaţie cu Dumnezeu. Puternică şi subtilă este ispita de a se obişnui cu un stil de viaţă constând din reguli, mai mari sau mai mici, ca şi cum iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţi ar putea fi conţinută în limitele unui regulament sau în îndeplinirea unor „acte”, care odată împlinite se poate crede că de acum conştiinţa este în ordine. Isus îndeamnă să ne debarasăm de acest mod de a trăi: „Nu oricine îmi zice , va intra în împărăţia cerurilor dar cel care face voinţa Tatălui meu care este în ceruri”. Este ascultarea, supunerea la această voinţă de iubire şi de salvare atitudinea care califică relaţia noastră cu El. Împlinirea unor opere mari nu va servi la a se face recunoscut de Dumnezeu dacă nu se trăieşte după voinţa sa. Şi în ce consistă această voinţă? În a asculta şi în a crede în Acela pe care El l-a trimis. Este credinţa în Isus care salvează, nu faptele noastre.

Inimă a lui Isus, ajută-ne să înţelegem şi să trăim în fiecare zi voinţa Tatălui, fii tu stânca vieţii noastre şi a credinţei noastre!