Solemnitatea Trupul Domnului celebrată de Papa la Lateran cu procesiunea până la bazilica
Santa Maria Maggiore: omilia Papei axată pe trei verbe constitutive, trei gesturi
fundamentale ale sărbătorii: a se aduna împreună în jurul Domnului la Sfânta Liturghie,
a păşi împreună cu El în procesiune, a îngenunchea înaintea Lui în adoraţie la binecuvântarea
finală
(RV - 22 mai 2008) S-a celebrat joi în Vatican solemnitatea „Trupul
şi Sângele Domnului”, care în Italia şi în alte ţări este transferată pentru duminica
următoare, anul acesta pe 25 mai. Papa Benedict, aşa cum anunţase miercuri
la audienţa generală, a celebrat Sfânta Liturghia la altarul din faţa bazilicii Sfântul
Ioan din Lateran, catedrala Romei începând de la ora 19, urmată apoi de procesiunea
euharistică, parcurgând, - potrivit progamului- în cântări şi rugăciune strada Merulana,
până la bazilica papală "Santa Maria Maggiore" încheiată prin binecuvântarea cu Preasfântul
Sacrament.
Procesiunea pentru solemnitatea Corpus Domini la Roma, de la Bazilica
Sfântul Ioan din Lateran urmând Via Merulana până la bazilica Santa Maria Maggiore
datează din 1575 şi s-a menţinut până în 1870, anul evenimentului de la Porta Pia.
A fost reluată de papa Ioan Paul al II-lea în 1979.
Procesiunea, desigur,
are loc după intrarea noastră în undă cu ediţia de seară a emsiunii.
Desfăşurarea procesiunii, potrivit programului anunţat de oficiul celebrărilor
liturgice pontificale are următoarea ordine: cercetaşi, confreriile şi societăţi,
asociaţii euharistice, copii de Prima Împărtăşanie şi ministranţi, Cavalerii Sfântului
Mormânt, călugăriţe, călugări, preoţi, parohi, capelani şi prelaţi ai Sanctităţii
Sale, episcopi, arhiepiscopi, cardinali.
După cântarea de intrare, Papa
a introdus Liturghia cu această invitaţie: • „Fraţi şi surori, solemnitatea
de azi ni se prezintă ca un popas de gândire şi de adoraţie aproape de misterul Euharistiei,
urmat de acel „mers” comunitar spre şi în cetatea oamenilor, atât de bine semnificat
de procesiune. Înţelegem în acest mod să amintim şi să proclamăm că într-adevăr Euharistia
se află în inima Bisericii şi a misiunii sale. Celebrarea amintirii darului suprem
de iubire oferit de Cristos angajează comunitatea creştină la a deveni, ea însăşi,
dar şi slujire, la a se face mărturie vie. De aceea, să cerem lui Dumnezeu iertarea
pentru toate lipsurile noastre de iubire, pentru toate formele de egoism, pentru faptul
de a nu fi ştiut mereu să deschidem ochii şi inima.
Liturghia s-a desfăşurat
în forma solemnă cu lecturile biblice prevăzute pentru ciclul anului A.
La
omilie, papa Benedict a făcut mai întâi câteva precizări privind anul bisericesc şi
s-a oprit la semnificaţia sărbătorii aşa cum reiese din cele trei gesturi fundamentale
care o alcătuiesc: liturghia, procesiunea, binecuvântarea finală cu Preasfântul Sacrament.
Este vorba de trei verbe constitutive: a se aduna în jurul Domnului, a păşi
împreună cu El, a îngenunchea înaintea Domnului. • „După timpul ’forte’, intens
al anului liturgic, care având în centru sărbătoarea Paştelui se extinde pe arcul
a trei luni - mai întâi cele 40 de zile ale Postului Mare, apoi cele cincizeci de
zile ale Timpului pascal, liturgia ne face să celebrăm trei sărbători care au un caracter
de sinteză: Preasfânta Treime, apoi Trupul Domnului şi, în fine, Sfânta Inimă a lui
Isus”.
„Care este semnificaţia proprie a solemnităţii de
azi a Trupului şi Sângelui lui Cristos?” A fost întrebarea la
care a răspuns Pontiful prin predica sa structurată în trei părţi. „Ne-o spune
celebrarea însăşi pe care o împlinim, în desfăşurarea gesturilor sale fundamentale:
înainte de toate ne-am adunat în jurul altarului Domnului pentru a sta împreună
în prezenţa sa; în al doilea rând va fi procesiunea, adică păşirea cu Domnul
şi în fine, îngenunchierea înaintea Domnului, adoraţia, care începe deja la
Liturghie şi însoţeşte toată procesiunea, dar culminează în momentul final al binecuvântării
euharistice, când toţi ne vom prosterna înaintea Aceluia care s-a aplecat până la
noi şi a dat viaţa pentru noi”.
Papa s-a oprit pe scurt şi a meditat asupra
acestor trei atitudini, pentru ca ele să fie cu adevărat expresia credinţei şi vieţii
noastre.
„Primul act, deci, este acela de a se aduna în prezenţa
Domnului. Este ceea ce în antichitate se numea ’statio’- popas. Să ne imaginăm
pentru o clipă că în toată Roma nu ar fi decât acest unic altar şi că toţi creştinii
oraşului sunt invitaţi să se reunească aici, pentru a-l celebra pe Mântuitorul mort
şi înviat. Acest lucru ne dă ideea despre ceea ce a fost la origini, la Roma şi în
atâtea alte oraşe unde ajungea mesajul evanghelic, celebrarea euharistică: în fiecare
Biserică particulară exista un singur episcop şi în jurul său, în jurul Euharistiei
celebrate de el, se constituia Comunitatea, unică deoarece unul singur era Potirul
binecuvântat şi una Pâinea frântă, cum am ascultat din cuvintele apostolului Paul
în a doua lectură „cf 1Cor 10, 16-17). Ne vine în minte o altă renumită expresie paulină:
„Nu mai există iudeu, nici grec; nu mai există sclav nici liber; nu mai este bărbat
nici femeie, deoarece voi toţi sunteţi una în Cristos Isus” (Gal 3,28). „Voi toţi
sunteţi una”! În aceste cuvinte se simte adevărul şi forţa revoluţiei creştine, revoluţia
cea mai profundă din istoria umană, care se experimentează tocmai în jurul Euharistiei:
aici se adună în prezenţa Domnului persoane diferite în ceea ce priveşte vârsta, genul,
condiţia socială, ideile politice. Euharistia nu poate fi niciodată un fapt privat,
rezervat unor persoane care s-au ales pe bază de afinităţi sau prietenie. Euharistia
este un cult public, care nu are nimic exoteric, exclusivist. Şi aici, seara aceasta,
nu am ales noi cu cine să ne întâlnim, am venit şi ne regăsim unii alături de alţii,
reuniţi de credinţa comună şi chemaţi să devenim un singur trup împărtăşindu-ne dintr-o
singură Pâine care este Cristos. Suntem uniţi dincolo de deosebirile de naţionalitate,
de profesie, de rang social, de idei politice: ne deschidem unii altora pentru a deveni
una pornind de la El. Aceasta încă de la începuturi a fost o caracteristică a creştinismului
realizată vizibil în jurul Euharistiei, şi trebuie să veghem mereu pentru ca tentaţiile
de particularism ce revin, deşi în bună credinţă, să nu meargă de fapt în sens opus.
De aceea, sărbătoarea „Trupul Domnului” aminteşte înainte de toate faptul că a fi
creştini înseamnă a se aduna din orice parte pentru a sta în prezenţa unicului Domn
şi deveni în El un singur lucru.
Al doilea aspect constitutiv este a merge,
a păşi cu Domnul. Este realitatea manifestată de procesiunea, pe
care o vom trăi împreună după Sfânta Liturghie, aproape ca un prelungire naturală
a sa, păşind în urma Aceluia care este Calea, Drumul. Prin dăruirea de sine în Euharistie,
Domnul Isus ne eliberează de „paraliziile” noastre, ne face să ne ridicăm, ne face
să “pro-cedăm”, adică să facem un pas înainte - ca în procesiune - , şi apoi un alt
pas, şi astfel pornim la drum prin puterea acestei Pâini a vieţii. Cum s-a întâmplat
cu profetul Ilie, care se refugiase în pustiu de teama vrăjmaşilor săi, şi luase hotărârea
să se lase să moară (cf 1Rg 19, 1-4). Dar Dumnezeu l-a trezit din somn şi l-a făcut
să găsească alături o turtă coaptă de curând pe vatră: „Ridică-te şi mănâncă - i-a
zis - pentru că prea lung pentru tine este drumul” (1Rg 19,5-7). Procesiunea „Corpus
Domini - Trupul Domnului” ne învaţă că Euharistia vrea să ne elibereze de orice deprimare
şi descurajare, vrea să facă să ne ridicăm, pentru ca să putem relua drumul cu puterea
pe care Dumnezeu ne-o dă prin Isus Cristos. Este experienţa poporului lui Israel la
ieşirea din Egipt, lunga peregrinare prin pustiu, despre care ne-a vorbit prima Lectură.
O experienţă care pentru Israel este constitutivă, dar rezultă exemplară pentru toată
umanitatea. De fapt , expresia „omul nu trăieşte doar cu pâine, dar...cu tot ce iese
din gura Domnului” (Dt 8,3) este o afirmaţie universală, ce se referă la fiecare om
ca atare. Fiecare poate găsi propriul drum, dacă îl întâlneşte pe Acela care este
Cuvântul şi Pâinea de viaţă şi se lasă călăuzit de prezenţa sa prietenoasă. Fără Dumnezeul-cu-noi,
Dumnezeul-aproape, cum putem face faţă pelerinajului existenţei, fie individual, fie
ca societate şi familie a popoarelor?
Euharistia este Sacramentul lui Dumnezeu
care nu ne lasă singuri pe drum, dar vine alături de noi şi ne indică direcţia. Într-adevăr,
nu este de ajuns a merge înainte, e nevoie a vedea încotro se merge! Nu este de ajuns
„progresul”, dacă nu există criterii de referinţă. Dimpotrivă, dacă se merge în afară
străzii, se riscă a sfârşi într-o prăpastie, sau oricum a se îndepărta mai uşor de
ţintă. Dumnezeu ne-a creat liberi, dar nu ne-a lăsat singuri: s-a făcut El însuşi
„calea” şi a venit să păşească împreună cu noi, pentru ca libertatea noastră să aibă
şi criteriul pentru a discerne calea justă şi a o parcurge.
Şi la acest punct
nu se poate să nu ne gândim la începutul „decalogului”, la cele zece porunci, unde
stă scris: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-am făcut să ieşi din ţara Egiptului,
din starea de sclavie: să nu ai alţi dumnezei afară de mine” (Ex 20,2-3).
Găsim
aici sensul celui de-al treilea element constitutiv al sărbătorii „Trupul Domnului”:
a îngenunchea în adoraţie înaintea Domnului. A-l
adora pe Dumnezeul lui Isus Cristos, care s-a făcut pâine frântă din iubire, este
remediul cel mai valid şi radical împotriva idolatriilor de ieri şi de aastăzi.
A îngenunchea în faţa Euharistiei este profesiune de libertate: cine se închină lui
Isus nu poate şi nu trebuie să se prosterne în faţa nici unei puteri pământeşti, oricât
ar fi de tare. Noi creştinii ne îngenunchem numai înaintea Preasfântului Sacrament
deoarece în el ştim şi credem că este prezent unicul Dumnezeu adevărat, care a creat
lumea şi a iubit-o atât de mult încât l-a dat pe Fiul său unul-născut (cf In 3,16).
Ne prosternăm înaintea unui Dumnezeu care cel dintâi s-a aplecat spre om ca Bun Samaritean,
pentru a-l ajuta şi a-i reda viaţă, şi s-a îngenuncheat înaintea noastră pentru a
ne spăla picioarele murdare.
A adora Trupul lui Cristos înseamnă a crede că
acolo, în acea bucată de pâine, este în mod real Cristos, care dă adevărat sens vieţii,
imensului univers ca şi celei mai mici creaturi, întregii istorii umane ca şi celei
mai scurte existenţe. Adoraţia este rugăciune ce prelungeşte celebrarea şi împărtăşania
euharistică şi în care sufletul continuă să se nutrească: se nutreşte cu iubire, cu
adevăr, cu pace; se nutreşte de speranţă, deoarece Acela căruia ne prosternăm nu ne
judecă, nu ne striveşte, dar ne eliberează şi ne transformă.
Iată pentru ce
a ne aduna, a păşi, a adora împreună ne umple de bucurie. Însuşindu-ne atitudinea
de adoraţie a Mariei, pe care în această lună de mai o amintim în mod deosebit, ne
rugăm pentru noi şi pentru toţi; ne rugăm pentru fiecare persoană care trăieşte în
acest oraş, pentru ca să poată să Te cunoască pe Tine, o Tată şi pe Acela pe care
Tu l-ai trimis, Isus Cristos. Şi astfel să avem viaţa din belşug. Amin. Aici
serviciul audio: