Discursul papei Benedict al XVI-lea, la Catholic University din Washington, în cadrul întâlnirii cu educatorii catolici

(RV - 18 aprilie 2008) Joi, la 17 ora locală, Sfântul Părinte a parcurs cu automobilul oficial distanţa de 7 km care desparte nunţiatura apostolică de Universitatea Catolică a Americii, pentru întâlnirea cu lumea universitară catolică din Statele Unite. Fondată de episcopatul american în 1807, "Universitatea Catolică a Americii" a devenit un centru de referinţă pentru educaţia integrală a studenţilor, sub motoul "Deus lux mea est" (Dumnezeu este lumina mea). A primit vizita lui Ioan Paul al II-lea în 1979, care a avut aici două întâlniri: una cu studenţii şi alta cu profesorii universitari. Recent, Universitatea Catolică a Americii atrage studenţi din toate ţările, printre care şi România. La întâlnirea universitarilor cu Benedict al XVI-lea îşi anunţaseră participarea o reprezentanţă numeroasă a celor 6000 de studenţi ai Universităţii Catolice, 235 de rectori de universităţi şi colegii catolice, 195 de responsabili diecezani pentru învăţământ şi reprezentanţi ai profesorilor şi studenţilor catolici din toate statele federale. După salutul rectorului mons. David M. O'Connell, C.M., aşteptatul discurs al papei Benedict al XVI-lea pentru lumea universitară catolică din Statele Unite.

Iată, în traducerea noastră, discrusul Sfântului Părinte:

Dragi cardinali,
Dragi fraţi episcopi,
Iluştri profesori, învăţători şi educatori,

„Cât de frumoase sunt picioarele celor care aduc veşti bune” (Rom 10, 15-17). Cu aceste cuvinte ale lui Isaia, citate de Sfântul Paul, salut – cu căldură – pe fiecare dintre voi, purtători de înţelepciune şi, prin intermediul vostru, salut întregul personal, pe studenţii şi familiile numeroaselor şi diferitelor instituţii formative pe care le reprezentaţi.
Este o adevărată plăcere pentru mine să vă întâlnesc şi să împărtăşesc cu voi unele reflecţii referitoare la natura şi identitatea educaţiei catolice de azi. Doresc, în mod special, să-i mulţumesc părintelui Davide O'Connell, preşedinte şi rector la Catholic University of America. Am apreciat foarte mult, dragă domnule Preşedinte, amabilele dumneavoastră cuvinte de bun venit. Vă rog să transmiteţi expresia cordialei mele gratitudini întregii comunităţi – facultăţilor, personalului şi studenţilor – acestei universităţi.
Îndatorirea educativă este parte integrantă a misiunii Bisericii de a proclama Evanghelia. În primul rând, şi înainte de toate, orice instituţie educativă catolică este un loc de întâlnire cu Dumnezeu cel viu, care revelează – în Isus Cristos – forţa transformatoare a iubirii sale şi a adevărului său (cfr Spe salvi, 4). Această relaţie suscită dorinţa de a creşte în cunoaşterea şi înţelegerea lui Isus şi a învăţăturii sale. Astfel, ce-i care-l întâlnesc sunt conduşi de forţa Evangheliei la trăirea unui nou mod de viaţă, caracterizat de tot ceea ce este frumos, bun şi adevărat; o viaţă de mărturie comună, alimentată şi întărită în interiorul Bisericii, comunitate a discipolilor Domnului Nostru.

Dinamica dintre întâlnirea personală, cunoaşterea şi mărturia creştină este parte integrantă a "diaconiei" sau slujirii adevărului, pe care Biserica o practică în mijlocul umanităţii. Revelaţia lui Dumnezeu oferă fiecărei generaţii posibilitatea descoperirii adevărului ultim asupra propriei vieţi şi a sfârşitului istoriei. Această îndatorire nu este niciodată uşoară: implică întreaga comunitate creştină şi motivează fiecare generaţie de educatori creştini în garantarea faptului că puterea adevărului lui Dumnezeu străbate orice dimensiune a instituţiilor pe care ei o slujesc. În acest fel, Vestea cea Bună a lui Cristos este pusă în condiţia de a acţiona, călăuzindu-l atât pe educator cât şi pe student spre adevărul obiectiv care, transcendând particularul şi subiectivul, cheamă la universal şi la absolut, îndreptăţindu-ne să proclamăm, cu încredere, speranţa care nu dezamăgeşte (cfr Rom 5,5). Împotriva conflictelor personale, a confuziei morale şi a fragmentării cunoaşterii, scopurile nobile ale formării academice şi ale educaţiei – fondate pe unitatea adevărului şi pe slujirea persoanei şi a comunităţii – devin un special şi puternic instrument al speranţei.

Dragi prieteni, istoria acestei naţiuni oferă numeroase exemple ale eforturilor Bisericii în această privinţă. De fapt, comunitatea catolică din această ţară a făcut din educaţie una dintre priorităţile sale cele mai importante, iar acest lucru nu s-a realizat fără sacrificii importante. Figuri eminente, precum Sfânta Elisabeta Ana Seton şi alţi fondatori şi fondatoare, cu mare perseverenţă şi grijă, au condus instituţia care constituie astăzi o însemnată reţea de şcoli parohiale, ce contribuie la binele Bisericii şi al Naţiunii.
Unii, precum Sfânta Ecaterina Drexel, şi-au dedicat viaţa educării celor excluşi, în cazul Ecaterinei, a afro-americanilor şi a americanilor autohtoni. Nenumăraţi călugări şi călugăriţe, preoţi şi congregaţii religioase – împreună cu părinţi altruişti – au ajutat, prin intermediul şcolilor catolice, multe generaţii de imigranţi să iasă din mizerie şi să-şi ocupe un loc în societatea zilelor noastre.
Acest sacrificiu continuă şi astăzi. Încercarea de a-şi asuma nevoile materiale, intelectuale şi spirituale a peste trei milioane de tineri şi studenţi reprezintă un excelent apostolat al speranţei, ce oferă întregii comunităţi catolice o oportunitate lăudabilă de a contribui, în mod generos, la necesităţile financiare ale instituţiilor noastre. Este necesar să li asigure posibilitatea de a dura pentru mult timp, trebuind să se facă tot posibilul – în colaborare cu comunitatea mai largă – pentru asigurarea accesului în aceste instituţii a persoanelor de orice categorie socială şi economică. Nici unui copil sau tânăr nu trebuie să-i fie negat dreptul unei educaţii în ale credinţei, educaţie care – ca răspuns – alimentează spiritul naţiunii.

În zilele noastre, unii pun în discuţie implicarea Bisericii în domeniul educaţiei, întrebându-se dacă resursele acesteia n-ar putea fi canalizate mai bine în alte direcţii. Desigur, într-o naţiune ca aceasta, statul prevede ample oportunităţi pentru educaţie şi atrage bărbaţi şi femei cu abnegaţie şi generoşi spre această onorată profesie. Este aşadar oportun să se reflecte asupra a ceea ce este specific în instituţiile noastre catolice. Cum pot contribui la binele societăţii prin misiunea primară a Bisericii, care este evanghelizarea?

Toate activităţile Bisericii pornesc de la conştiinţa de a fi purtătoare ale unui mesaj care-l are la origine pe Dumnezeu însuşi: în bunătatea şi Înţelepciunea sa, Dumnezeu a ales să se reveleze pe sine şi să facă cunoscut misterul voinţei sale (cfr Ef 1,9; Dei Verbum, 2). Dorinţa lui Dumnezeu de a se face cunoscut şi dorinţa înnăscută a fiecărei fiinţe umane de a cunoaşte adevărul, oferă contextul cercetării umane asupra sensului vieţii. Această întâlnire unică este intensă în interiorul comunităţii noastre creştine: cine caută adevărul devine unul care trăieşte credinţa (cfr Fides et ratio, 31). Aceasta poate fi descrisă cu mişcarea de la „eu” la „noi”, care face ca fiecare individ să fie inclus în poporul lui Dumnezeu.
Aceiaşi dinamică a identităţii comunitare – cui îi aparţin eu? – dă viaţă ethosului instituţiilor noastre catolice. Identitatea unei universităţi sau a unei şcoli catolice nu este doar o chestiune ce priveşte numărul de studenţi catolici. Este o chestiune de convingere – credem cu adevărat că doar în misterul Cuvântului făcut trup devine cu adevărat clar misterul omului (cfr Gaudium et spes, 22)? Suntem cu adevărat gata să încredinţăm întregul nostru eu – intelect şi voinţă, minte şi inimă – lui Dumnezeu? Acceptăm adevărul pe care-l revelează Cristos? În universităţile şi în şcolile noastre este tangibilă credinţa? Este aceasta exprimată cu fervoare în liturghie, în sacramente, prin intermediul rugăciunii şi al actelor de caritate, prin solicitudinea faţă de justiţie şi respectul pentru creaţia lui Dumnezeu? Doar în acest mod dăm mărturie, cu adevărat, despre ceea ce suntem şi despre ceea ce susţinem.
Din această perspectivă se poate recunoaşte că contemporana „criză a adevărului” este înrădăcinată într-o „criză de credinţă” Doar prin credinţă putem da, în mod liber, consensul la a-l mărturisi pe Dumnezeu şi la a-l recunoaşte ca fiind garantul transcendent al adevărului pe care îl revelează. Vedem, încă o dată, de ce este indispensabilă – în instituţiile catolice de formare – promovarea intimităţii personale cu Isus Cristos şi mărturisirea comunitară a adevărului său, care este iubire. Cu alte cuvinte, noi toţi vedem şi constatăm cu preocupare, dificultatea sau reticenţa multor persoane din zilele noastre în a se încredinţa lui Dumnezeu. Acesta este un fenomen complex, ce necesită o reflecţie continuă. În vreme ce-am încercat cu scrupulozitate să antrenăm inteligenţa tinerilor noştri, poate că am neglijat voinţa lor. În consecinţă, observăm cu preocupare că noţiunea de libertate devine distorsionată. Libertatea nu este facultatea de a ne „scutura” de obligaţii, ci este capacitatea de a ne asuma îndatorirea unei participări la a fi noi înşine. În consecinţă, libertatea autentică nu poate fi obţinută prin îndepărtarea de Dumnezeu. O asemenea alegere ar însemna, în cele din urmă, omiterea adevărului genuin de care avem nevoie pentru a ajunge să ne înţelegem pe noi înşine. De aceea, o responsabilitate specială pentru fiecare dintre voi şi colegii voştri este de a suscita între tinerii dorinţa unei trăiri în credinţă, încurajându-i să facă eforturi pentru o viaţă eclezială care să derive din acest act de credinţă. Doar astfel libertatea atinge certitudinea adevărului. În alegerea de a trăi potrivit unui astfel de adevăr, noi îmbrăţişăm plinătatea vieţii de credinţă care ne este dată în Biserică.

Desigur, identitatea catolică nu depinde de statistici şi nici nu poate fi egalată – în mod simplu – cu ortodoxia conţinutului cursurilor. Aceasta necesită şi inspiră mult mai mult: ca orice aspect al comunităţilor voastre de studiu să se reflecte în viaţa eclezială de credinţă. Doar în credinţă, se poate concretiza adevărul, iar raţiunea – cu adevărat umană – devine capabilă să conducă voinţa de-a lungul căii libertăţii (cfr Spe salvi, 23). În acest mod, instituţiile noastre oferă o contribuţie vitală la misiunea Bisericii şi slujesc – în mod eficient – societatea. Acestea devin locuri în care activa prezenţă a lui Dumnezeu în viaţa umană este recunoscută şi fiecare persoană tânără descoperă bucuria de a intra „în a fi ai lui Cristos, în slujba celorlalţi” (cfr ibid., 28).
  În Biserică, misiunea primară de evanghelizare – în care instituţiile educative joacă un rol crucial – este în armonie cu aspiraţia fundamentală a naţiunii de a dezvolta o societate cu adevărat demnă de demnitatea umană. Însă, câteodată, valoarea contribuţiei Bisericii la forumul public este pusă în discuţie. De aceea, este important să ne amintim că cele două adevăruri – ale credinţei şi raţiunii – nu se contrazic niciodată între ele (cfr Conciliul Ecumenic Vatican I, Constituţia dogmatică despre credinţa catolică Dei Filius, IV: DS 3017; Sfântul Augustin, Contra Academicos, III, 20, 43). De fapt, misiunea care-i este specifică, implică Biserica în lupta susţinută de umanitate, pentru a ajunge la adevăr. În exprimarea adevărului revelat, aceasta slujeşte tuturor membrilor societăţii, purificând raţiunea, asigurând că aceasta rămâne deschisă faţă de adevărurile ultime. Alimentându-se de la izvorul înţelepciunii divine, aceasta aruncă lumină asupra fondării moralităţii şi a eticii umane şi aminteşte tuturor grupurilor din societate că nu este uzanţa cea care creează adevărul, ci este adevărul cel care serveşte ca bază pentru tradiţie. Departe de a ameninţa toleranţa legitimei diversităţi, o asemenea contribuţie iluminează adevărul însuşi care determină obţinerea consensului şi ajută la menţinerea dezbaterii publice la un nivel raţional, onest şi de încredere.

În acelaşi fel, Biserica nu oboseşte niciodată în susţinerea categoriilor morale esenţiale a ceea ce este just şi a ceea ce este injust, categorii fără de care speranţa nu poate decât să slăbească, deschizând strada calculelor reci şi pragmatice ale utilitarismului, care reduc persoana aproape la a fi o piesă pe o ideală tablă de şah.
În comparaţie cu forumul educativ, slujirea adevărului asumă o înaltă semnificaţie în societăţile în care ideologia secularizării pune o piatră între adevăr şi credinţă. Această dividere a dus la tendinţa de a pune egal între adevăr şi cunoaştere şi la a adopta o mentalitate pozitivistă care, refuzând metafizica, neagă fundamentele credinţei şi respinge necesitatea unei viziuni morale. Adevăr înseamnă mai mult decât cunoaştere: cunoaşterea adevărului ne duce la descoperirea binelui. Adevărul vorbeşte individului în integralitatea sa, invitându-ne să răspundem cu întreaga noastră fiinţă. Această viziune optimistă este fondată în credinţa noastră creştină, pentru că într-o astfel de credinţă este dată viziunea Logosului, creatoarea Raţiune a lui Dumnezeu, care – în întrupare – s-a revelat ca fiind ea însăşi Divinitate. Departe de a fi doar o comunicare de date de fapt – „informativă” – adevărul iubitor de Evanghelie este creativ şi capabil să schimbe viaţa, fiind „performant” (cfr Spe Salvi, 2). Cu încredere, educatorii creştini pot să-i elibereze pe tineri de limitele pozitivismului şi să trezească receptivitatea lor faţă de adevăr, faţă de Dumnezeu şi de bunătatea lui. În acest mod, voi îi veţi ajuta şi în formarea conştiinţei lor care, îmbogăţită cu credinţă, deschide un drum sigur spre pacea interioară şi spre respectul faţă de ceilalţi.
Desigur, nu constituie o surpriză faptul că întreaga societate – în general – nu doar comunităţile noastre ecleziale, are mari aşteptări de la educatorii catolici. Acest lucru constituie o responsabilitate, dar şi o oportunitate. Un număr tot mai mare de persoane – în special părinţi – recunoaşte nevoia de excelenţă în formarea umană a fiilor lor. În calitate de Mater et Magistra (mamă şi învăţătoare – n.n.), Biserica împărtăşeşte preocuparea părinţilor. Când – în afară de individ – nimic nu este recunoscut ca fiind definitiv, criteriul ultim de judecată devine eu-l şi satisfacerea dorinţelor imediate ale individului. Obiectivitatea şi perspectiva, care derivă doar din recunoaşterea esenţialei dimensiuni transcendente a persoanei umane, se pot pierde. În interiorul unui astfel de orizont relativist, scopurile educaţiei sunt reduse, în mod inevitabil şi, încetul cu încetul, se afirmă o coborâre a nivelelor. Azi, observăm o anumită timiditate faţă de categoria binelui, şi o imprudentă vânătoare de noutate, considerată ca fiind o realizare a libertăţii. Suntem martori ai convingerii că orice experienţă are aceiaşi valoare şi suntem totodată martori ai refuzului admiterii imperfecţiunilor şi erorilor. Preocupă, în mod special, reducerea preţiosului şi delicatului domeniu al educaţiei sexuale la simpla gestionare a „riscului”, şi lipsa oricărei referinţe la frumuseţea iubirii conjugale.

Cum pot răspunde educatorii creştini? Aceste periculoase orientări pun în evidenţă urgenţa specială a ceea ce am putea numi „caritate intelectuală”. Acest aspect al carităţii cere educatorului să recunoască că profunda responsabilitate de a-i conduce pe tineri la adevăr nu este decât un act de iubire. Cu adevărat, demnitate educaţiei constă în promovarea adevăratei perfecţiuni şi a bucuriei acelora care trebuie să fie călăuziţi. În practică, „caritatea intelectuală” susţine esenţiala unitate a cunoaşterii, împotriva fragmentării ce intervine atunci când raţiunea este desprinsă de urmarea căii adevărului. „Caritatea intelectuală” îi conduce pe tineri spre profunda satisfacţie a exercitării libertăţii în relaţie cu adevărul, fapt ce determină formularea relaţiei dintre credinţă şi diferitele aspecte ale vieţii familiale şi civile. Când pasiunea pentru plinătatea şi unitatea adevărului a fost trezită, tinerii vor gusta – cu siguranţă – descoperirea că întrebarea despre ceea ce ei ar putea cunoaşte îi deschide spre vasta aventură a ceea ce ei ar trebui să facă. Ajunşi la acest punct, vor experimenta „în cine” şi „în ce” anume pot spera şi vor fi inspiraţi să contribuie la binele societăţii într-un mod care va suscita speranţă în ceilalţi.

Dragi prieteni, doresc să închei atrăgând atenţia în mod special asupra excepţionalei importanţe pe care o are competenţa voastră şi mărturia pe care o daţi în cadrul universităţilor şi şcolilor noastre catolice. Ştiu, de pe vremea când eram profesor, şi am aflat şi de la episcopii voştri ca şi de la responsabilii Congregaţiei pentru Educaţia Catolică, că reputaţia instituţiilor educative din ţara voastră se datorează în mare parte predecesorilor voştri. Contribuţia voastră dezinteresată – adusă fie în domeniul cercetării, fie exprimată prin abnegaţia celor care lucrează în interiorul institutelor scolastice – aduc un serviciu atât ţării voastre cât şi Bisericii. De aceea, vă exprim gratitudinea mea.
Referitor la membrii facultăţilor şi colegiilor universitare catolice, doresc să reafirm marea valoare a libertăţii academice. În virtutea acestei libertăţi, voi sunteţi chemaţi să căutaţi libertatea oriunde vă conduce analiza atentă a evidenţei. Însă, trebuie amintit că orice apel la principiul libertăţii academice care justifică poziţii ce contrazic credinţa şi învăţătura Bisericii, ar împiedica sau chiar ar trăda identitatea şi misiunea unei universităţi, o misiune ce stă în centrul îndatoririi de a învăţa - munus docendi - a Bisericii şi care nu este în vreun fel autonomă sau independentă de ea.
Educatorii şi administratorii, atât din universităţi cât şi din şcoli, au datoria şi privilegiul de a se asigura că studenţii primesc o educaţie în sfera doctrinei şi a practicii catolice. Acest lucru necesită ca mărturia publică a apartenenţei la Cristos, aşa cum reiese din Evanghelie şi cum este propus de Magisteriul Bisericii, să modeleze fiecare aspect al vieţii instituţionale, atât în interiorul cât şi în exteriorul aulelor scolastice. Îndepărtarea de această viziune slăbeşte identitatea catolică şi, departe de a face să avanseze libertatea, conduce – în mod inevitabil – la confuzia morală, intelectuală şi spirituală.

Doresc să exprim un cuvânt special de încurajare celor care predau catehismul – laici sau persoane consacrate – şi care se luptă pentru ca tinerii să devină, zi de zi, cât mai capabili în aprecierea darului credinţei. Educaţia religioasă este un apostolat stimulant şi sunt multe semnele dorinţei – în rândul tinerilor – de a cunoaşte cât mai bine credinţa şi de a o practica în mod decis. Dacă se vrea ca această dorinţă să crească, este necesar ca cei ce predau catehismul să aibă o clară şi precisă cunoaştere a domeniului specific şi a rolului educaţiei catolice. Aceştia trebuie să fie pregătiţi să conducă eforturile întregii comunităţi scolastice în a-i ajuta pe tinerii noştri şi pe cei din familiile lor să experimenteze armonia dintre credinţă, viaţă şi cultură.

Şi, doresc să adresez un apel special persoanelor consacrate – călugări, călugăriţe şi preoţi: nu abandonaţi apostolatul scolastic! Dimpotrivă, înnoiţi dăruirea voastră faţă de şcoli, mai ales faţă de cele aflate în zonele sărace; în locurile unde sunt multe promisiuni înşelătoare care-i atrag pe tineri departe de calea adevărului şi a libertăţii genuine, căci este ne neînlocuit mărturia persoanelor consacrate privind sfaturile evanghelice. Încurajez persoanele consacrate prezente să aibă un reînnoit entuziasm în promovarea vocaţiilor. Să ştiţi că mărturia voastră în favoarea idealului consacrării şi a misiunii în mijlocul tinerilor constituie – pentru tineri şi familiile lor – un izvor de mare inspiraţie în ale credinţei.
Vouă tuturor, vă spun: Fiţi martori ai speranţei! Alimentaţi mărturia voastră cu rugăciune. Daţi mărturie de speranţa care caracterizează vieţile voastre (cfr 1 Pt 3,15), trăind voi înşivă adevărul pe care-l propuneţi studenţilor voştri. Ajutaţi-i să-l cunoască şi să-l iubească pe acel Unul pe care l-aţi întâlnit şi de la care aţi avut parte – cu bucurie – de adevăr şi de bunătate. Şi, să spunem cu Sfântul Augustin: „Noi, care vorbim şi voi, care ne ascultaţi, să ne recunoaştem ca discipoli fideli al unui Învăţător unic” (Sermones, 23, 2).
Cu aceste sentimente de comuniune, vă împart bucuros – vouă, colegilor voştri, studenţilor şi familiilor voastre – binecuvântarea apostolică.