Milostivirea este o forţă activă şi dinamică în istorie: continuă la Roma lucările primului congres mondial despre Divina Milostivire

(RV - 3 aprilie 2008) „Doar o atitudine interioară umilă ne va permite să fim adevăraţi servitori ai milostivirii lui Dumnezeu, servitori ai bucuriei în inima oamenilor”. Este unul din pasajele conferinţei arhiepiscopului de Lyon, cardinalul Philippe Barbarin, care a intervenit joi dimineaţă la „Congresul Apostolic mondial al Divinei Milostiviri”, în curs începând de miercuri în bazilica Sfântul Ioan din Lateran. Succesiv, cardinalul Ruini, vicarul Papei pentru dieceza Romei, a subliniat că Biserica există pentru a da mărturie lui Cristos şi pentru a conduce oamenii la mântuire: numai milostivirea pune în mişcare procesul reconcilierii. Despre semnificaţia milostivirii a vorbit miercuri după amiază cardinalul Christoph Schönborn, arhiepiscop de Viena.
Milostivirea este necesară pentru a face ca „orice injustiţie din lume să-şi afle capăt în splendoarea adevărului”. Plecând de la acest fundament etic şi spiritual indicat de Ioan Paul al II-lea în ultima sa călătorie în Polonia din 2002, cardinalul austriac deduce mandatul pentru întreaga Biserică: acela de a fi „martori ai milostivirii”. Această sămânţă poate însă să încolţească numai dacă este înviorată de „lumina adevărului”. A numi pe nume păcatele - afirmă arhiepiscopul de Viena - înseamnă a recunoaşte falimente şi erori: între acestea cardinalul a indicat eutanasia, definită o „omucidere” ascunsă sub mantia milostivirii”. Opusul milostivirii este îndepărtarea de Dumnezeu, pierderea propriei umanităţi. Dar şi inimile împietrite - a subliniat cardinalul Schönborn - pot să se înmoaie şi să simtă, asemenea tâlharului din dreapta crucii lui Isus, iubirea Domnului. O iubire ce duce omul la mântuire, cum explică prefectul congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor, cardinalul nigerian Francis Arinze:
• „Iubire lui Dumnezeu ne salvează; iubirea lui Dumnezeu care coboară în micimea noastră, în mizeria noastră. Dumnezeu care nu a abandonat umanitatea după căderea lui Adam dar l-a promis pe Răscumpărătorul; Tată cel veşnic, la plinătatea timpurilor îl trimite pe unicul său Fiu care ia asupra sa natura umană…Crucea, Vinerea Sfântă: să privim cine este pe cruce! Este Milostivirea Divină, manifestată în mod clar tuturor. Şi apoi, învie a treia zi şi ne dă nouă Biserica, pentru a continua în Biserică să ne pună în contact cu iubirea milostivă a lui Dumnezeu care ne salvează”.
Cardinalul Arinze explică apoi cum este posibil a împăca dimensiunea milostivirii cu cea a dreptăţii:
• „Dumnezeu este drept şi Dumnezeu este milostiv: tocmai în dreptatea sa, Fiul îşi dă viaţa şi suferă atât de mult încât recită pe Cruce, acel psalm: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”. El, nevinovat, nevinovăţia, ia asupra sa pedeapsa pentru păcatele noastre; suferă pentru noi, face dreptate lui Dumnezeu deoarece El fiind Persoană divină - a doua Persoană din Preasfânta Treime - toate actele sale au valoare infinită. Dar El, deoarece a luat şi natura umană, poate suferi ca om deşi ca Dumnezeu nu poate suferi. Luând natura umană, el poate suferi şi astfel dreptatea este făcută: dreptate sută la sută şi milostivire sută la sută. Nu este un mister pe care noi l-am fi putut inventa: este bunătatea lui Dumnezeu care nu are măsură”.

Apostolă a Divinei milostiviri este Sfânta Faustina Kowalska, prin care Domnul arată un exemplu de desăvârşire creştină bazată pe încrederea în Dumnezeu şi pe atitudinea milostivă faţă de aproapele. Să-l ascultăm pe cardinalul Audrys Juozas Bačkis, arhiepiscop de Vilnius în Lituania, unul din oraşele în care a trăit Sfânta Faustina Kowalska:
• „Sosit la Vilnius am descoperit Divina Milostivire. M-a primit Maica Domnului când am sosit. Şi după proclamarea sorei Faustina ca Fericită, am descoperit urmele întregii istorii legate de începutul răspândirii Divinei Milostiviri tocmai la Vilnius. Simt datoria, o îndatorire pastorală de a face ceva pentru ca această devoţiune şi mai ales înţelegerea misterului Divinei Milostiviri să fie mereu perceput în Biserică”.
În Sfânta Faustina Kowalska - a amintit cardinalul Schönborn în intervenţia sa - Ioan Paul al II-lea a aflat un „izvor inepuizabil de speranţă”, un răspuns la proporţiile de nedescris asumate de rău în secolul al 20-lea şi în continuare: ororile naţional-socialismului, suferinţele incredibile ale populaţiei poloneze în timpul ocupaţiei naziste şi în succesiva perioadă comunistă.

Aici serviciul audio pe scurt: