Vestea învierii transmisă şi celor de departe de clopotele de Paşti
(RV - 19 martie 2008) Pentru cine ia parte la celebrarea Privegherii pascale,
sunetul clopotelor în noaptea de Paşti nu vine neaşteptat. Îl aşteaptă
încă de la început, din momentul când la uşa bisericii
sale parohiale este binecuvântat focul nou, simbol al vechii şi al noii creaţii: vechea
creaţie, care a culminat în Adam şi noua creaţie care îşi are începutul în învierea
lui Isus. Aşteaptă sunetul clopotelor în timp ce se citesc lecturile biblice,
în care este povestită istoria lui Israel şi, în Israel, a tuturor popoarelor care
- cum se citeşte în Talmud - au fost create în vederea lui Israel iar Israelul în
vederea lui Mesia. El este ultima ţintă a istoriei sale umane. După el, este doar
învierea şi viaţa veşnică. Aşteaptă sunetul de bucurie al clopotelor de Paşti,
de acum aproape când se ascultă lectura ce precede fragmentul Evangheliei, în care
se aude spunându-se: „Căci noi o ştim: omul cel vechi din noi a fost răstignit împreună
cu Cristos” şi „Dacă am murit împreună cu Cristos, credem că voim trăi de asemenea
împreună ci el”(Rom 6,6.8).
După această lungă aşteptare, iată vestea de bucurie
a învierii dată în Evanghelie şi de clopotele Bisericii la intonarea imnului „Gloria
- Mărire”, care sunt dezlegate pentru a purta vestea cât mai departe, celor care nu
au participat la Veghea pascală şi mai ales celor care nu au gândul la Domnul înviat. Fără
nici o îndoială, este vorba de o veste de bucurie. Este o veste ce umple golul sufletului
omenesc, în care de secole se dezvolta, viguros sau firav, o speranţă. Cine cunoaşte
istoria, inclusiv a popoarelor mai vechi, ştie că oamenii au nutrit întotdeauna speranţa
într-o prelungire a vieţii dincolo de limitele puse de moarte. Iar cine ştie, puţină
teologie, atât cât trebuie să cunoască pentru a-şi întări propria credinţă, ştie că
în Crez este afirmat că Isus, înviat din morţi, „a coborât la iad”, adică în locuinţa
morţilor, în vechea împărăţie a morţii, pentru a-i scoate din ţâţâni şi sfărâma porţile,
şi a conduce cu sine, în împărăţia Tatălui său, pe cei care trăiseră în fidelitate
faţă de Dumnezeu şi muriseră năzuind spre El.
Povestind învierea lui Isus,
cei patru evanghelişti diverg în privinţa amănuntelor, dar conduc la esenţial: Cristos
a înviat cu adevărat. Diversitatea detaliilor depinde de strategia lor narativă, concordanţa
în esenţial depinde de Evenimentul care pentru ei era de netăgăduit. Când ei scriau
Evangheliile, era încă în viaţă un mare număr de ucenici care îl văzuseră pe Domnul
înviat (1Cor 15,6). Un amănunt al lui Matei, absent în ceilalţi evanghelişti,
este porunca dată de îngeri apostolilor, prin femeile care s-au dus la mormânt: „A
înviat din morţi şi merge înaintea voastră în Galileea. Acolo îl veţi vedea” (Mt
28,7).Galileea este locul de unde a pornit prima predicare a Evangheliei;
este ţinutul ideal al începuturilor, este ca pântecele matern al Bisericii, în care
fiecare creştin trebuie să se întoarcă din nou pentru a se naşte cu Cristos la o viaţă
nouă.
Să ne întoarcem deci, şi noi, în Galileea, la locul începuturilor noastre
religioase. Poate în bisericuţa din satul natal. Paştele însuşi ne poartă din nou
la acest început. Umblând pe drumurile lumii, credinţa ni s-a îngreunat, speranţa
religioasă ni s-a vestejit, caritatea sau iubirea noastră bisericească a slăbit.
Paştele poate să ne facă să recuperăm acea forţă spirituală şi acea seriozitate a
credinţei care stau la baza modului nostru de a gândi potrivit lui Cristos, pentru
a fi cu Cristos făpturi noi. Totul, pornind de sunetul sărbătoresc al clopotelor de
Paşti.