Reflecţie pentru Săptămâna Sfântă: "Iubindu-i pe ai săi care erau în lume, până la
sfârşit i-a iubit”
(RV - 17 martie 2008) Participând la slujbele din Săptămâna Sfântă vom auzi
joi în bisericile catolice de rit roman un fragment din
Evanghelia după Ioan ce nu poate să nu trezească emoţii puternice în ascultători:
„Înainte de sărbătoarea Paştelui, ştiind Isus că a sosit ceasul, ca să treacă
din această lume la Tatăl, iubindu-i pe ai săi care erau în lume, până la sfârşit
i-a iubit” (In 13,1).
Despre ce sfârşit este vorba? Răspunsul îl aflăm,
a doua zi, în Vinerea Sfântă, când se citeşte că Isus, murind pe Cruce, şi-a plecat
capul spunând:”Consumatum est - S-a săvârşit” (In 19,30). Potrivit evangheliei după
Ioan, Isus a murit pe cruce exact în momentul în care în templu erau înjunghiaţi mieii
pentru cina pascală. Înţelegem că acel „până la sfârşit” vrea să spună „i-a iubit”
până la împlinirea planului său de iubire. Nu este la loc nepotrivit, în timpul cinei
pascale, lectura evangheliei cu episodul spălării picioarelor apostolilor. Cel care
îşi dezbracă haina, se încinge cu un ştergar pentru a spăla picioarele celor pe care
i-a chemat ca să stea cu el, este acela căruia Tatăl i-a dat toate în mâini şi prin
aceasta vrea să-i facă pe apostoli să înţeleagă că în Biserica sa puterea se exercită
dezbrăcându-se de orice pretenţie de prestigiu şi în a-i sluji pe alţii „până la sfârşit”. Spălarea
picioarelor a avut loc după instituirea Euharistiei când Isus le-a poruncit apostolilor
să comemoreze ceea ce a făcut El la ultima Cină pascală: „Faceţi aceasta în amintirea
mea”. Euharistia trebuie celebrată pentru a vesti moartea răscumpărătoare a Domnului
„până când va veni”. Nu ştim care erau sentimentele lui Isus în celebrarea Paştelui
poporului său. Ştim din Evanghelia lui Ioan că nu lipsea niciodată de la această întâlnire
solemnă, în care din toate regiunile Palestinei şi din tot imperiul urcau la Ierusalim
poate peste un milion de persoane, cum atestă istoricii vremii. Putem doar să ne
imaginăm, în baza celor ce evangheliile lasă să se întrevadă, că celebra Paştele printr-o
pregătire spirituală intensă, pe care o cerea şi apostolilor săi. Putem, de asemenea,
fi siguri că de fiecare dată când participa în templu la jertfirea mieilor pentru
sărbătoarea Paştelui, Isus se gândea la sine, El cel destinat să fie mielul noii eliberării,
pentru noul preţ de răscumpărare. Autorul Apocalipsului îl prezintă ca Miel străpuns
dar stând în picioare, înjunghiat dar stăpânitor, întrucât biruitor al păcatului şi
al morţii (Ap 5,6-14). Este Mielul la care Biserica priveşte în aceste zilele şi
se roagă lui Dumnezeu să poată fi credincioasă consemnului lăsat, acela de a se pune
mereu în slujba oamenilor „eìs télos”: “până la sfârşit”.