Solidaritatea umană şi medicală, un gest de duioşie faţă de bolnavul în luptă cu
moartea
(RV - 1 martie 2008) Dureri ale trupului de alinat în respectul persoanei, solitudini
de remediat prin apropiere şi afecţiune. Alături de experienţa trăită de bolnavii
terminali trebuie să se dezvolte o mare cultură a solidarităţii. Este concluzia recentei
reuniunii de studiu, ţinută în Vatican şi dedicată orientărilor operative şi etice
ce trebuie adoptate în cazul bolnavilor muribunzi. Asupra acestei teme se opreşte
în reflecţia sa părintele Federico Lombardi, directorul nostru general şi director
al Sălii vaticane de presă: • „A ajuta la trăirea morţii cu demnitate, manifestând
muribundului solidaritatea iubirii. A fost întotdeauna o îndatorire, dar nu este deloc
scontată, deloc sigură. Nu este cert că cea mai mare capacitate a ştiinţei medicale
moderne este folosită pentru a asista viaţa care se stinge, fiindcă aceasta poate
să nu mai apară importantă, mai ales dacă este vorba de persoane sărace şi singure,
a căror asistenţă apare doar ca o povară dintr-un punct de vedere utilitarist. Cuvintele
Papei către recenta reuniune de studiu pe tema „Alături de bolnavul incurabil şi de
muribund”, spun şi cer participarea sinceră a Bisericii şi a societăţii la această
problematică străveche dar din ce în ce mai actuală. Pasul morţii, de care toţi ne
apropiem, este un moment important al vieţii noastre: are un sens motiv pentru care
merită - pentru fiecare persoană umană - să fie pregătit şi însoţit. Sau nu?
Benedict
al XVI-lea o aminteşte pe Maica Tereza care vrea ca cei mai săraci să simtă „în îmbrăţişarea
fraţilor şi surorilor căldura Tatălui” care îi primeşte. Folosirea medicinii paleative
pentru a uşura suferinţele bolnavilor incurabili merge în direcţie justă. Cum aminteşte
Papa, chiar în reglementarea muncii trebuie să li se recunoască rudelor posibilităţile
juste de asistenţă pentru bolnavii terminali. Există o întreagă cultură a solidarităţii
ce trebuie să fie dezvoltată, pentru ca - încheie Pontiful - „o societate care nu
reuşeşte să-i accepte pe cei suferinzi şi nu e capabilă să contribuie cu ajutorul
compasiunii la a face astfel ca suferinţa să fie împărtăşită şi purtată şi lăuntric,
este o societate crudă şi inumană”.
În această perspectivă Biserica reaminteşte
opoziţia ei faţă de orice formă de eutanasie directă. Deoarece nu poate renunţa la
a crede în iubire şi în speranţă, în semnificaţia suferinţei şi în destinul transcendent
al fiecăruia dintre noi.