Solidaritatea umană şi medicală, un gest de duioşie faţă de bolnavul în luptă cu moartea

(RV - 1 martie 2008) Dureri ale trupului de alinat în respectul persoanei, solitudini de remediat prin apropiere şi afecţiune. Alături de experienţa trăită de bolnavii terminali trebuie să se dezvolte o mare cultură a solidarităţii. Este concluzia recentei reuniunii de studiu, ţinută în Vatican şi dedicată orientărilor operative şi etice ce trebuie adoptate în cazul bolnavilor muribunzi. Asupra acestei teme se opreşte în reflecţia sa părintele Federico Lombardi, directorul nostru general şi director al Sălii vaticane de presă:
• „A ajuta la trăirea morţii cu demnitate, manifestând muribundului solidaritatea iubirii. A fost întotdeauna o îndatorire, dar nu este deloc scontată, deloc sigură. Nu este cert că cea mai mare capacitate a ştiinţei medicale moderne este folosită pentru a asista viaţa care se stinge, fiindcă aceasta poate să nu mai apară importantă, mai ales dacă este vorba de persoane sărace şi singure, a căror asistenţă apare doar ca o povară dintr-un punct de vedere utilitarist.
Cuvintele Papei către recenta reuniune de studiu pe tema „Alături de bolnavul incurabil şi de muribund”, spun şi cer participarea sinceră a Bisericii şi a societăţii la această problematică străveche dar din ce în ce mai actuală. Pasul morţii, de care toţi ne apropiem, este un moment important al vieţii noastre: are un sens motiv pentru care merită - pentru fiecare persoană umană - să fie pregătit şi însoţit. Sau nu?

Benedict al XVI-lea o aminteşte pe Maica Tereza care vrea ca cei mai săraci să simtă „în îmbrăţişarea fraţilor şi surorilor căldura Tatălui” care îi primeşte. Folosirea medicinii paleative pentru a uşura suferinţele bolnavilor incurabili merge în direcţie justă. Cum aminteşte Papa, chiar în reglementarea muncii trebuie să li se recunoască rudelor posibilităţile juste de asistenţă pentru bolnavii terminali. Există o întreagă cultură a solidarităţii ce trebuie să fie dezvoltată, pentru ca - încheie Pontiful - „o societate care nu reuşeşte să-i accepte pe cei suferinzi şi nu e capabilă să contribuie cu ajutorul compasiunii la a face astfel ca suferinţa să fie împărtăşită şi purtată şi lăuntric, este o societate crudă şi inumană”.

În această perspectivă Biserica reaminteşte opoziţia ei faţă de orice formă de eutanasie directă. Deoarece nu poate renunţa la a crede în iubire şi în speranţă, în semnificaţia suferinţei şi în destinul transcendent al fiecăruia dintre noi.

Aici serviciul audio: