"Sanctorum Mater", instrucţiunea Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor lămureşte normele pentru faza diecezană a Cauzelor de beatificare

(RV - 18 februarie 2008) Un document pentru a permite episcopilor diecezani şi colaboratorilor lor să instruiască prima fază a unui proces de beatificare - cea locală, care are loc în dieceza lor - cu acea rigoare necesară, dar nu întotdeauna respectată, spre a verifica ’faima de sfinţenie’ a candidatului la cinstea altarelor. În aceasta consistă sensul Instucţiunii „Sanctorum Mater”, prezentată luni dimineaţă în Sala de presă a Sfântului Scaun de către cardinalul prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, portughezul José Saraiva Martins şi ceilalţi din conducerea departamentului. Multe, între altele, întrebările ziariştilor privind mersul proceselor de beatificare a lui Ioan Paul al II-lea şi Pius al XII-lea.

Este nevoie de o mai mare „rigoare”. Este cuvântul de ordine care de la Sfântul Scaun ajunge în diecezele din toată lumea în care este în curs sau se procedează la instruirea unui proces de beatificare. Strângere probelor - documente şi mărturii - asupra sfinţeniei vieţii unui candidat, asupra eventualului său martiriu, asupra presupusului miracol atribuit mijlocirii sale trebuie să aibă loc în interesul exclusiv şi suprem al descoperirii adevărului. Aceasta cere prin Instrucţiunea sa departamentul pontifical competent. După 25 de ani de la promulgarea normelor în materie de către Ioan Paul al II-lea, s-a dovedit necesar - a explicat cardinalul Saraiva Martins - să se ofere celor direct interesaţi „o clarificare” privind modalităţile de aplicare a regulilor existente şi nu atât de a elabora altele noi.

Pentru a instrui un proces în faza diecezană, a afirmat cu claritate cardinalul prefect, este necesar înainte de toate ca faima de sfinţenie să fie „spontană şi nu procurată în mod artificial”.
• „Episcopul nu poate, nici chiar voind, să înceapă o cauză de beatificare dacă nu există această ’fama sanctitatis’ în sânul comunităţii bisericeşti la care aparţine candidatul la cinstea altarelor. În fond, comunitatea însăşi de laici face primul pas într-un proces de beatificare, deoarece, practic, ei sunt cei care trebuie să spună episcopului: ’Această persoană pentru noi era sfântă’. Iată ’fama sanctitatis’.

Cardinalul Saraiva Martins a replicat imediat, deja în faza de prezentare a documentului, unei eventuale obiecţii: şi anume, că Instrucţiunea ’Sanctorum Mater’ reprezintă în realitate o înăsprire în procedurile de beatificare şi canonizare:
• „O atare îngreunare nu există dacă prin ea se înţelege o modificare a normelor în vigoare de peste 25 de ani (…) Instrucţiunea vizează să promoveze observarea corectă a ceea ce prescriu normele în vigoare şi în acest sens este evident şi de dorit ca documentul să aibă drept consecinţă o aplicare mai îngrijită a dispoziţiilor canonice”.

Până aici şi serviciul audio:

Numeroase au fost întrebările ziariştilor prezenţi la Sala de presă, reprezentând multe publicaţii sau agenţii internaţionale. De altfel, la fel ca în cazul lui Ioan Paul al II-lea, a fost reafirmată - prin cifre - marea ’sensibilitate’ a lui Benedict al XVI-lea faţă de modelele de sfinţenie şi deci faţă de martorii de propus atenţiei Bisericii. Dovadă este faptul că doar în trei ani de Pontificat au fost beatificaţi şi canonizaţi până acum 577 Slujitori ai lui Dumnezeu, adică o treime din toţi cei înregistraţi sub Pontificatul lui Ioan Paul al II-lea.

Aici a reieşit principala noutate voită de Benedict al XVI-lea privind celebrările beatificărilor în diecezele de apartenenţă a noilor Fericiţi. Aceasta, a constatat cardinalul Saraiva Martins, a făcut să crească de patru sau de cinci ori numărul ceremoniilor, dar totodată a marcat şi deschiderea spre noi experienţe de tip pastoral şi eclezial. Să ne gândim, a adus ca exemplu prefectul departamentului, la faptul că în multe circumstanţe chiar rudele Fericitului au purtat la altar relicvele, de fiecare dată într-o generală şi emoţionantă tăcere. Şi aspectul relativ la recunoaşterea miracolului l-a făcut pe cardinalul Saraiva Martins să amintească procedurile care văd, în prima instanţă, cei circa 60 de medici de recunoscută faimă, aparţinând colegiului vatican de consultanţi, exprimându-se asupra vindecărilor din punctul de vedere al explicaţiei ştiinţifice sau nu. Apoi, pronunţarea a circa 30 de persoane, cardinali şi prelaţi, chemaţi să emită o părere de tip eclezial-teologic când miracolul nu este explicabil pentru ştiinţă.

În orice caz, cardinalul a făcut această distincţie:
• „Miracolul nu are nimic de a face ci sfinţenia, să fie foarte clar: sunt două lucruri diferite. Miracolul este un semn, un sigil pe care Dumnezeu îl pune pe sfinţenia persoanei. Dar una este miracolul, altceva este sfinţenia. Miracolul confirmă sfinţenia, nu este sfinţenia însăşi”.

Interes deosebit a suscitat şi starea Cauzelor de beatificare relative la Papii din secolul 20 sau ale altor exponenţi ai Bisericii, precum mons. Oscar Romero, arhiepiscopul de San Salvador ucis în 1980, sau a fondatorului Congregaţiei Sfintei Inimi a lui Isus, părintele Leon Dehon. Ambele cauze, a amintit prefectul vatican, sunt în studiu tocmai pentru a lămuri clar aspectele mărturiei lor creştine.

În ceea ce priveşte canonizarea Fericitului Ioan al XXIII-lea se aşteaptă recunoaşterea celui de-al doilea miracol, necesar pentru încheierea procesului, în timp ce nu vor fi accelerări ulterioare în privinţa beatificării lui Ioan Paul al II, ştiind bine că - a amintit cardinalul - dispensa acordată de Benedict al XVI-lea priveşte începutul procesului şi nu procesul însuşi, care deci va urma un parcurs normal.

Până aici serviciul audio:

Netă a fost în schimb luarea de poziţie de către cardinalul prefect asupra Cauzei în curs referitoare la Pius al XII-lea. În legătură cu presupuse obstacole pe care le-a întâlni, cardinalul a afirmat:
• „Anumite dificultăţi pe care cineva le-a ridicat, în realitate nu există, după părerea mea. Mulţi spun: ’Cauza nu înaintează pentru că el este renumit pentru tăcerea în condamnarea naţismului, nu a condamnat nazismul’. Acest lucru nu este adevărat sub aspect istoric. Eu mai degrabă decât de tăcere, aş vorbi de ’prudenţă’. Tăcerea nu a existat. În afară de aceasta, prudenţa papei Pius al XII-lea apare foarte clară chiar din cuvintele sale (…) şi aş vrea să o confirm printr-o mărturie care este înafara oricărei bănuieli, şi anume prin cuvintele lui Robert Kempner, magistratul evreu şi procuror la procesul de la Nürenberg. El a scris, în ianuarie 1964: ’Orice luare de poziţie propagandistă a Bisericii împotriva lui Hitler ar fi accelerat asasinarea unui număr mult mai mare de evrei şi de preoţi”.