În umilinţă şi slujire se realizează noua preoţie a lui Isus: Benedict al XVI-lea, sâmbătă, la terminarea Exerciţiilor spirituale de Postul Mare predicate de cardinalul Albert Vanhoye

(RV - 16 februarie 2008) Preoţia lui Isus este un exemplu surprinzător de umilinţă şi de solidaritate, care este necesar să-l redescoperim pentru a fi părtaşi la ei în profunzime. A spus papa Benedict al XVI-lea la încheierea Exerciţiilor spirituale de Postul Mare în Vatican, predicate de cardinalul iezuit, Albert Vanoye. Papa i-a mulţumit călduros predicatorului, care înainte ţinuse ultima meditaţie pe tema raportului dintre preoţia ministerială şi inima sacerdotală a lui Cristos.

Reflecţia şi ascultarea trăite în discreţia capelei laterale, rezervate lui - în dreapta altarului capelei mai mari Redempotris Mater - în timp ce ochii se opreau îndelung asupra imaginii lui Isus aplecat spălând picioarele apostolilor. A trecut astfel săptămâna de exerciţii spirituale de Postul Mare a lui Benedict al XVI-lea. A povestit el însuşi la terminarea meditaţiilor ţinute anul acesta, cum s-a spus, de iezuitul belgian, cardinalul Albert Vanhoye. O imagine, cea a Spălării picioarelor, care a concretizat într-un anume sens, cuvintele predicatorului: în ea, figura lui Petru care cere să fie spălat pe cap şi pe mâini exprimă, potrivit lui Benedict al XVI-lea, dificultatea de a înţelege marea şi reala importanţă a preoţiei lui Cristos, a cărei esenţă - a subliniat adresându-se cardinalului Vanhoye - consistă tocmai în acea atitudine de extremă umilinţă a lui Isus, reprodusă în imaginea pe care avut-o tot timpul înaintea ochilor în timpul Exerciţiilor:
• „Prin meditaţiile dumneavoastră această imagine mi-a vorbit. Am văzut că tocmai aici, în acest comportament, în acest act de extremă umilinţă se realizează noua preoţie a lui Isus. Şi se realizează tocmai în actul solidarităţii cu noi, cu slăbiciunile noastre, cu suferinţa şi încercările noastre până la moarte. Astfel am văzut cu ochi noi şi hainele roşii ale lui Isus, care ne vorbesc de sângele său. Dumneavoastră, domnule cardinal, ne-aţi învăţat cum sângele lui Isus, era, din cauza rugăciunii sale, ’oxigenat’ de Duhul Sfânt. Şi astfel a devenit forţă de înviere şi izvor de viaţă pentru noi”.

Benedict al XVI-lea a apreciat „competenţa teologică” şi „profunzimea spirituală” care au impregnat reflecţiile cardinalului Vanhoye: ele ne-au permis , a afirmat, „să învăţăm din nou” ce este preoţia lui Cristos şi ce este preoţia noastră, „a intra în participarea la preoţia lui Cristos şi astfel şi a primi inima nouă, inima lui Isus, ca centru al misterului Noului Legământ”. Şi tocmai asupra relaţiei dintre inima lui Isus şi ministerul preoţilor cardinalul iezuit centrase ultima meditaţie de sâmbătă dimineaţă. În Vechiul Testament, a subliniat cu claritate, preoţia nu are nici o legătură cu inima. Este vorba de o constatare tristă dar adevărată, a observat: în acele texte milenare se vorbeşte despre inima regelui - uneori cu poezie şi retorică - dar niciodată despre inima celui care administrează cultul:
•”Cultul antic nu are nici un raport cu inima. Cultul este definit de lege, se realizează prin rituri convenţionale, exterioare. Preotul trebuie să împlinească îndeplinească riturile şi este de ajuns. Isus a înlocuit acest rit extern, convenţional cu un cult personal, existenţial, care pleacă din inima sa”.

Cardinalul Vanhoye a trecut în revistă unele pasaje biblice în care câţiva profeţi anticipau deja necesitatea unei inimi reînnoite, capabilă să intre în dialog cu Dumnezeu. Modelul vine cu Noul Testament: este inima desăvârşită a lui Isus - o inimă în deplină comuniune cu Tatăl - pe care totuşi Întruparea şi Pătimirea o transformă profund printr-un act al său de supremă generozitate. Isus asumă o inimă de carne pentru a înnoi inimile fiecărei persoane trecând, a afirmat predicatorul, printr-un moment - cel al Pătimirii - cât se poate de contrar iubirii, deoarece dominat de cruzime şi de torturi.

Aici Cristos devine preot desăvârşit iar inima sa, în Biserica din toate timpurile, continuă să se manifeste prin mijlocirea miniştrilor, a slujitorilor, chemaţi să aibă aceleaşi calităţi ale capului lor: o inimă umilă faţă de Dumnezeu, o inimă blândă faţă de aproapele:
• „Pentru a fi sacrament al lui Cristos preot, episcopul, prezbiterul trebuie să fie unit cu inima lui Cristos în dispoziţiile sale fundamentale: docilitatea faţă de Dumnezeu, milostivirea faţă de oameni. Trebuie să aibă o inimă filială faţă de Dumnezeu Tatăl şi o inimă fraternă faţă de persoanele umane”.

Isus, a continuat predicatorul exerciţiilor spirituale, asociază apostolii, şi prin urmare, episcopii şi preoţii, la preoţia sa. Mai mult, prin Ultima cină pune literalmente propriul trup, - propria inimă -, în mâinile preoţilor pentru ca să-l distribuie altora. În fond, a încheiat cardinalul Vanhoye, viaţa creştină consistă în a primi şi în a avea în inima proprie inima lui Isus.

Aici serviciul audio: