Sfântul Augustin, model ideal în "raportul dintre credinţă şi raţiune", propus de papa Benedict al XVI-le în cateheza ţinută la audienţa generală

(RV - 30 ianuarie 2008) „Un model în raportul dintre credinţă şi raţiune”: aceasta reprezintă itinerarul intelectual şi spiritual al Sfântului Augustin a spus Benedict al XVI-lea miercuri dimineaţă în timpul catehezei ţinute la audienţa generală desfăşurată în Aula Paul al XVI-lea din Vatican. Papa care va dedica cea de-a patra şi ultima cateheză acestui Părinte al Bisericii săptămâna viitoare dezvoltând tema convertirii, miercurea aceasta a pus în evidenţă modul în care episcopul din Hipona face să se înţeleagă că cine este departe de Dumnezeu este înstrăinat şi de sine însuşi.
Dar să parcurgem în ordine cateheza Papei:
• „Dragi prieteni, după Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor revenim astăzi la marea figură a Sfântului Augustin. Iubitul meu predecesor Ioan Paul al II-lea i-a dedicat în 1986, adică în al 16-lea centenar al convertirii un lung şi dens document, Scrisoarea apostolică Augustinum Hipponensem, definind el însuşi acel text drept „o mulţumire lui Dumnezeu pentru darul făcut Bisericii, şi prin ea omenirii întregi, prin acea minunată convertire”.

Asupra temei convertirii Papa a spus că va reveni la viitoarea audienţă, deoarece este o temă fundamentală nu numai pentru viaţa personală a lui Augustin, ci şi pentru a noastră. În Evanghelia duminicii trecute, Domnul însuşi a rezumat predica sa în cuvântul: „Convertiţi-vă”. Urmând drumul Sfântului Augustin, - a anticipat papa Benedict - vom putea medita despre ce înseamnă această convertire: este un lucru definitiv, decisiv, dar decizia fundamentală trebuie să se dezvolte, trebuie să se realizeze în toată viaţa noastră.

De această dată Papa a dedicat cateheza raportului dintre credinţă şi raţiune, care este o temă determinantă, sau mai bine zis, tema decisivă pentru biografia Sfântului Augustin.
De copil, învăţase de la Monica, mama sa, credinţa catolică. Dar ca adolescent, a abandonat această credinţă pentru că nu mai putea să vadă în ea raţionalitatea, aspectul rezonabil şi nu voia o religie care să fie nu şi pentru el expresie a raţiunii, adică a adevărului. Setea sa de adevăr, a observat Papa, era radicală şi l-a făcut apoi să se îndepărteze de credinţa catolică. Însă radicalitatea sa era atare încât el nu putea să se mulţumească cu filozofii care nu ar fi ajuns la adevărul însuşi, care nu ar fi ajuns până la Dumnezeu. Şi la un Dumnezeu care să nu fie doar o ultimă ipoteză cosmologică, dar care să fie adevăratul Dumnezeu, Dumnezeul care dă viaţa şi care întră în însăşi viaţa noastră. Astfel tot itinerarul intelectual şi spiritual al Sfântului Augustin constituie - a subliniat papa Benedict - un model valabil şi azi în raportul dintre credinţă şi raţiune, temă nu numai pentru oameni care cred dar pentru orice om care caută adevărul, temă centrală pentru echilibrul şi destinul fiecărei fiinţe umane.
• „Aceste două dimensiuni, credinţă şi raţiune, nu sunt de separat nici de contrapus, ci mai degrabă trebuie să păşească întotdeauna împreună. Cum a scris Augustin însuşi după convertirea sa, credinţă şi raţiune sunt ’cele două forţe care ne poartă la a cunoaşte’” (Contra Accademicos, III, 20, 43).
În această privinţă rămân pe bună dreptate celebre cele două formule augustiniene (Sermones, 43, 9) care exprimă această coerentă sinteză dintre credinţă şi raţiune: „crede ut intelligas - crede pentru ca să înţelegi”: a crede deschide drumul pentru a trece dincolo prin poarta adevărului - dar totodată, şi în mod inseparabil, intellige ut credas - înţelege pentru ca să crezi, scrutează adevărul pentru a-l putea găsi pe Dumnezeu şi crede în El”.

Aceste două formule ale lui Augustin exprimă deopotrivă concis şi profund sinteza acestei probleme, în care Biserica catolică vede exprimat propriul ei drum. Din punct de vedere istoric, această sinteză începe să se formeze, chiar înainte de venirea lui Cristos, în întâlnirea dintre credinţa ebraică şi gândirea greacă în iudaismul elenist. Succesiv, a explicat Papa, în istorie această sinteză a fost reluată şi dezvoltată de mulţi gânditori creştini. Armonia dintre credinţă şi raţiune înseamnă mai presus de toate că Dumnezeu nu este departe: nu este departe de raţiunea noastră şi de viaţa noastră; este aproape de fiecare fiinţă umană, aproape de inima noastră şi aproape de raţiunea noastră, dacă într-adevăr pornim la drum.

Tocmai această apropiere a lui Dumnezeu de om a fost simţită cu extraordinară intensitate de Augustin.
• „Prezenţa lui Dumnezeu în om este profundă şi în acelaşi timp misterioasă, dar poate fi recunoscută şi descoperită în adâncul inimii: nu te du afară - afirmă convertitul - ci ’întoarce-te în tine însuţi. Dar aminteşte-ţi, când treci dincolo de tine, că tu treci dincolo de un suflet care judecă raţional. Tinde, deci, într-acolo unde se aprinde lumina raţiunii” (De vera religione, 39, 72). Este întocmai aşa cum subliniază Augustin însuşi - a amintit Papa - prin renumita afirmaţie de la începutul cărţii Confesiunilor, autobiografia scrisă spre lauda lui Dumnezeu:
• „Ne-ai făcut pentru tine şi neliniştită este inima noastră, până când nu se odihneşte în tine (I, 1, 1).
Benedict al XVI-lea a amintit apoi marile reflecţii ale Sfântului Augustin asupra existenţei omului.
• „Îndepărtarea de Dumnezeu echivalează cu îndepărtarea de sine”: „Tu, de fapt, recunoaşte Augustin (Confessiones, III, 6,11) adresându-se direct lui Dumnezeu - erai mai înlăuntrul meu, mai mult decât îmi eram eu însumi”, încât adaugă -într-un alt pasaj amintind timpul precedent convertirii - „tu erai înaintea mea, eu însă mă îndepărtasem de mine însumi şi nu mă regăseam, şi cu atât mai puţin te regăseam pe tine” (Confessiones, V,2,2).

Tocmai pentru faptul că Augustin a trăit personal acest itinerar intelectual şi spiritual, a ştiut să-l redea în operele sale în mod atât de direct, cu atâta profunzime şi înţelepciune, recunoscând în două alte renumite pasaje ale cărţii Confesiunilor (IV,4, 9 şi 14,22) că:
• „Omul este ’o mare enigmă’ (magna qaestio) şi ’un mare abis’ (grande profundum), enigmă şi abis pe care numai Cristos îl luminează şi îl salvează. Aceasta este important: un om care este departe de Dumnezeu este departe chiar şi de sine, înstrăinat de sine însuşi, şi se poate regăsi numai întâlnindu-se cu Dumnezeu. Astfel ajunge şi la sine, la adevăratul său eu, la adevărata sa identitate”.

„Fiinţa umană este socială din fire dar antisocială din viciu”, scrie Augustin în opera De civitate Dei (XII,27) - şi este salvată de Cristos, unicul mijlocitor între Dumnezeu şi omenire şi ’cale universală a libertăţii şi mântuirii’, cum a repetat Ioan Paul al II-lea în Scrisoarea apostolică dedicată aniversării convertirii lui Augustin (Augustinum Hipponenesem,21); în afara acestei căi, care niciodată nu lipsit genului uman - mai afirmă Augustin în aceeaşi operă - „nimeni nu a fost eliberat, nimeni este eliberat, nimeni nu va fi eliberat” (De civitate Dei, X- 32,2). Întrucât unic mijlocitor al mântuirii, Cristos este cap al Bisericii şi cu ea este unit în mod mistic încât Augustin poate să afirme: „Am devenit Cristos. De fapt dacă el este capul, noi mădularele sale, omul total este el şi noi”(In Iohannis evangelium tractatus, 21, 8).

Popor al lui Dumnezeu şi casă a lui Dumnezeu, Biserica în viziunea augustiniană este deci strâns legată de ideea de Trup al lui Cristos, întemeiată pe relectura Vechiului Testament şi pe viaţa sacramentală centrată pe Euharistie, în care Domnul ne dă Trupul său şi ne transformă în Trupul său. Este deci fundamental ca Biserica, popor al lui Dumnezeu în sens cristologic şi nu în sens sociologic, să fie cu adevărat inserată în Cristos, care - afirmă Augustin într-o frumoasă pagină „se roagă pentru noi, se roagă în noi, este rugat de noi; se roagă pentru noi ca preot al nostru, se roagă în noi întrucât cap al nostru, este rugat de noi ca Dumnezeu al nostru: să recunoaştem de aceea în el glasul nostru şi în noi pe al său” (Enarrationes în Psalmos, 85,1). Este aceasta o temă căreia tânărul Joseph Ratzinger, în 1953, i-a dedicat teza sa de doctorat în teologie.

Apoi Papa a amintit că în încheierea Scrisorii sale apostolice Ioan Paul al II-lea a voit să-l întrebe pe sfântul însuşi ce are de spus oamenilor de azi şi răspunde înainte de toate cu cuvintele pe care Augustin le-a lăsat într-o scrisoare dictată puţin după convertirea sa: „Mie mi se pare că oamenii trebuie să fie conduşi din nou la speranţa de a găsi adevărul” (Epistulae, 1.1); acel adevăr care este Cristos însuşi, Dumnezeu adevărat, căruia îi este adresată una din rugăciunile cele mai frumoase şi mai renumite din cartea Confesiunilor (X, 27,38):
• „Târziu de tot Te-am iubit, o, Tu, Frumuseţe atât de veche, şi totuşi atât de nouă, târziu de tot Te-am iubit! Şi iată că Tu Te aflai înlăuntrul meu, iar eu afară, şi eu acolo, în afară, Te căutam şi dădeam năvală peste aceste lucruri frumoase pe care Tu le-ai făcut, eu, cel lipsit de frumuseţe. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine; mă ţineau departe de Tine acele lucruri care, dacă n-ar fi fost întru Tine, nici n-ar fi existat. M-ai chemat şi m-ai strigat şi ai pus capăt surzeniei mele. M-ai străfulgerat şi ai strălucit, şi ai alungat orbirea mea; ai răspândit mireasmă şi eu am inspirat, şi acum Te urmez cu înfocare; am gustat din Tine şi acum sunt înfometat şi însetat după Tine; m-ai atins doar şi m-am şi aprins de dor după pacea Ta”.

Iată, - a spus în finalul catehezei papa Benedict, Augustin l-a întâlnit pe Dumnezeu şi în timpul întregii sale vieţi i-a trăit astfel prezenţa încât această realitate - care este înainte de toate întâlnire cu o Persoană, Isus, - i-a schimbat viaţa, cum o schimbă pe cea a tuturor acelora, care, femei şi bărbaţi, din orice timp au harul de a-l întâlni. Papa a încheiat cu îndemnul: „Să ne rugăm ca Domnul să ne dea acest har şi să ne facă să găsim astfel pacea sa”.

În saluturile finale Benedict al XVI-lea a menţionat prezenţa episcopilor veiţi la Roma cu ocazia împlinirii a 40 de ani de la întemeierea Comunităţii Sfântul Egidiu şi a îndemnat tinerii să privească la figura Sfântului Ioan Bosco, sărbătorit la 31 ianuarie ca adevărat maestru de viaţă.
• Începutul rugăciunii Pater noster:
Ca de obicei, la terminarea audienţei generale Papa a intonat rugăciunea Tatăl nostru în limba latină invocând la sfârşit binecuvântarea apostolică pe care o extinde la toţi aceia care pe calea undelor o primesc în spirit de credinţă.
• Binecuvântarea apostolică.

Aici serviciul audio: