Papa încurajează educatorii şi părinţii să practice o educaţie bazată pe valori autentice, în special la buna folosire a libertăţii: Scrisoarea lui Benedict al XVI-lea pentru Ziua şcolii catolice a diecezei de Roma

RV 23 ian 2008. E necesar a se regăsi curajul de a-i educa pe tineri într-un just echilibru între libertate şi disciplină, într-un timp în care părinţii şi educatorii au pierdut sensul misiunii lor: afirmă Benedict al XVI-lea în scrisoarea trimisă pentru Ziua şcolii catolice a diecezei de Roma, celebrată duminica trecută. Textul, cu data de 21 ianuarie şi difuzat miercuri, este important prin reflecţiile care ating problematici actuale în toate societăţile europene.
Papa abordează în Scrisoare marea "emergenţă educativă" a timpurilor noastre. Educaţia nu a fost niciodată o îndatorire uşoară, dar astăzi, observă Pontiful, pare să fi devenit din ce în ce mai grea, după cum o ştiu bine părinţii şi toţi cei care au directe responsabilităţi educative, ale căror eforturi sunt prea adesea marcate de insuccese. Este spontan, aşadar, scrie Sf. Părinte, să fie acuzate noile generaţii, ca şi cum copii care se nasc acum ar fi diferiţi de cei care se năşteau în trecut. Dar, se întreabă Papa, sunt oare adulţii de astăzi, cei care nu ar mai fi capabili să educe? Este cu siguranţă puternică, atât în rândul părinţilor cât şi, în general, între educatori, ispita de a renunţa, şi chiar mai înainte de aceasta, riscul de a nu mai înţelege care este misiunea ce le este încredinţată. În realitate, continuă Scrisoarea, atmosfera difuză, mentalitatea şi o formă de cultură, sunt cele care pun la îndoială valoarea persoanei umane, a semnificaţiei înseşi a adevărului şi a binelui.
Dar toate aceste dificultăţi, notează Benedict al XVI-lea, nu sunt insurmontabile: sunt mai degrabă reversul medaliei acelui mare şi preţios dar care este libertatea noastră, cu responsabilitatea care pe bună dreptate o însoţeşte. Dar când sunt zdruncinate temeliile şi încep să lipsească certitudinile esenţiale, necesitatea acelor valori începe să se facă simţită în mod imperios: astfel, creşte astăzi cererea pentru o educaţie care să fie cu adevărat ca atare. O cer părinţii, adesea neliniştiţi pentru viitorul copiilor lor; o cer atâţia profesori, care trăiesc trista experienţă a degradării şcolilor lor; o cere societatea însăşi care vede puse la îndoială bazele înseşi ale coexistenţei; o cer în adâncul lor, chiar copiii şi tinerii, care nu vor să fie lăsaţi singuri în faţa provocărilor vieţii.
O autentică educaţie, scrie mai departe Sf. Părinte, are nevoie mai ales de acea apropiere şi de acea încredere care vin din iubire: orice educator adevărat ştie că pentru a educa trebuie să dăruiască ceva din sine şi că nu se poate mulţumi să dea unele noţiuni şi informaţii, lăsând de o parte marea întrebare privind adevărul, mai ales despre acel adevăr care poate fi călăuză în viaţă.
Şi suferinţa face parte din adevărul vieţii noastre, notează mai departe Benedict al XVI-lea în Scrisoarea pentru Ziua şcolii catolice. De aceea, încercând să-i ferim pe cei mai tineri de orice dificultate şi experienţă a suferinţei, riscăm să facem să crească, în ciuda bunelor noastre intenţii, persoane fragile şi de mică generozitate: capacitatea de a iubi corespunde, în realitate, la capacitatea de a suferi, şi de a suferi împreună.
Papa arată apoi punctul cel mai delicat al operei educative: a găsi un just echilibru între libertate şi disciplină. Fără reguli de comportament şi de viaţă, puse în practică zi de zi chiar şi în lucrurile mici, nu-şi formează caracterul şi nu este pregătit să înfrunte încercările care nu vor lipsi în viitor. Raportul educativ este însă, mai înainte de orice, întâlnirea a două libertăţi şi educaţia reuşită este formarea la buna folosire a libertăţii. Benedict al XVI-lea îndeamnă, aşadar, la a accepta riscul libertăţii, păstrând întotdeauna atenţia şi ajutorul în a-i corecta pe tineri fără ca educatorii să-i urmeze în greşelile pe care ei le comit, prefăcându-se că nu se văd, sau mai rău, făcându-se părtaşi la erori, ca şi cum ar fi noile frontiere ale progresului uman. Educaţia nu poate renunţa la respectul care face credibil exerciţiul autorităţii şi care se dobândeşte mai ales prin coerenţa propriei vieţi şi prin dăruirea personală.
Responsabilitatea este în primul rând personală, notează Sf. Părinte, dar există şi o responsabilitate pe care o împărtăşim împreună, ca cetăţeni. Este nevoie, aşadar, de contribuţia fiecăruia dintre noi, a oricărei persoane, familie sau grup social, pentru ca societatea să devină un ambient mai favorabil educaţiei.
Inima educaţiei, ca şi a întregii vieţi, poate fi numai o speranţă demnă de încredere. Astăzi, speranţa noastră este ameninţată din multe părţi şi riscăm să devenim şi noi, asemeni păgânilor antici, "oameni fără speranţă şi fără Dumnezeu": de aceea se poate spune că astăzi la baza crizei educaţiei, stă o criză de încredere în viaţă.
Papa adresează, în fine, invitaţia cordială de a pune în Dumnezeu speranţa noastră. Numai El este speranţa care rezistă la toate dezamăgirile; şi nu este niciodată o speranţă individualistă, ci o speranţă pentru alţii; nu ne izolează, ci ne face solidari în bine; ne stimulează să ne educăm unii pe alţii în adevăr şi iubire.

Aici, serviciul audio: