Interviu cu părintele Peter-Hans Kolvenbach, superiorul general al iezuiţilor care se pregăteşte să lase conducerea Societăţii lui Isus

(RV – 6 ianuarie 2008) Cu prilejul celei de-a 35-a Congregaţii Generale a Societăţii lui Isus, ce va începe la Roma, pe 7 ianuarie, vă propunem a doua parte a interviului cu părintele Peter-Hans Kolvenbach, prepozitul general al iezuiţilor, interviu realizat, în mai multe limbi, de redacţia noastră centrală:

Cum vedeţi viitorul evanghelizării Chinei şi a lumii asiatice?
• „În afara urgenţei misionare a vestirii Evangheliei unui popor atât de numeros şi unei culturi atât de vechi, precum cea chineză, iezuiţii nu pot uita tradiţia prezenţei lor în China începând cu perioada iniţială a Societăţii lui Isus, cu visul Sfântului Francisc Xaveriu, ce a continuat cu minunata activitate apostolică a lui Matteo Ricci şi a însoţitorilor săi. Ei au reuşit să-l predice pe Cristos folosind limbajul culturii şi al mentalităţii chineze, depăşind prejudecăţile şi sentimentele de superioritate europene. Această tradiţie ne îndeamnă să nu ne îndepărtăm privirea de la lumea chineză, Societatea lui Isus nerenunţând vreodată la dorinţa de a sluji poporul chinez în sfera aspiraţiilor sale spirituale. De aceea, când în 1949 au fost expulzaţi din China, mulţi dintre iezuiţi au rămas în ţări învecinate, aşteptând o ocazie prielnică pentru a se întoarce acolo unde le era locul. Deocamdată, în afara unei prezenţe destul de modeste, pentru noi este încă un timp de aşteptare legată de speranţa ca, prin eforturile Sfântului Scaun de a relua relaţiile cu China, să permită întoarcerea noastră la o misiune atât de legată de istoria Societăţii lui Isus”.

Societatea lui Isus este deosebit de atentă la dialogul interreligios. Este posibil un dialog cu islamul?
• „Pentru ca un dialog să fie posibil este necesar să se înceapă cu un sincer respect reciproc care să meargă dincolo de pura curtoazie. Fără acest respect nu va putea exista dialog, poate doar confruntare. Un al doilea pas ne-a fost indicat de Ioan Paul al II-lea, atunci când vorbea de „dialogul vieţii”, referindu-se la împărtăşirea dorinţelor şi problemelor fiecărei comunităţi umane: dorinţa de a trăi în pace, în siguranţă, într-un ambient lipsit de poluare. Doar într-un astfel de mediu poate fi realizat cel de-al doilea pas: dialogul religios, cu schimburi de experienţe spirituale şi practici religioase, în care se regăsesc sentimente sincere de credinţă, în ciuda inevitabilelor divergenţe. Însă, dificultatea teologică nu ar trebui să constituie un obstacol în calea „dialogului viaţii”, recomandat de Papa, deoarece atât creştinii cât şi musulmanii deţin un adevărat sens religios al vieţii şi împărtăşesc convingerea că ′nu doar cu pâine trăieşte omul′.”

Una din marile teme ale acestui pontificat este raportul dintre credinţă şi raţiune, ce este decisiv pentru rolul religiilor în lumea modernă. Cum înfruntă iezuiţii această problemă?
• „Iezuiţii deţin un spaţiu privilegiat pentru implicarea în studierea acestui tip de raport: numeroasele universităţi, din întreaga lume, unde este indispensabilă confruntarea în chestiunea dialogului dintre credinţă şi raţiune. Odinioară, teologia şi filosofia erau considerate ca fiind ştiinţe strâns legate de scara valorilor umane.
În prezent, sunt ştiinţele pozitive cele ce-şi arogă transmiterea ţelurilor şi a valorilor vieţii umane. Fără a pune obstacole rigorii ştiinţifice, o universitate de inspiraţie creştină este chemată la căutarea adevărului în totalitatea sa, considerând deci uniunea dintre ştiinţe şi credinţa creştină. Cum spunea Blaise Pascal „în om există ceva ce depăşeşte în mod infinit omul”, ceea ce înseamnă că, pentru a da sens vieţii umane, nu poate fi lăsată la o parte acea credinţă transcendentală. De la Evanghelia lui Isus primim o lumină şi o capacitatea de înţelegere a misterului ce învăluie, în mod inevitabil, viaţa noastră. Între mister şi absurd, noi optăm pentru mister, iar un mister nu poate fi demonstrat de raţiune dar este eminamente raţional. Nici Ioan Paul al II-lea nu a acceptat principiul diviziunii, al separării dintre revelaţie şi raţiune. În ceea ce priveşte munca intelectuală ce trebuie să caracterizeze o universitate creştină, iezuiţii secolului al XXI-lea doresc să urmeze calea trasată de Benedict al XVI-lea, în căutarea unei credinţe care iluminează şi încoronează eforturile raţiunii.

Unii teologi lamentează o slabă autonomie a rolului lor în raport cu magisteriul. Cum consideraţi acest raport?
• „Pe teologul catolic nu-l uimeşte lipsa autonomiei în domeniul cercetărilor sale şi al gândirii, căci nici Biserica nu este autonomă în credinţa sa. Sfinţii Părinţi numeau cu plăcere Biserica „misterul lunii”, pentru că întreaga strălucire de care beneficiază luna, pentru a ne ilumina în timpul nopţii, vine de la soare. Sfântul Paul spunea acelaşi lucru, cu alte cuvinte, subliniind că el a transmis ceea ce a primit la rândul său. Această tradiţie a credinţei nu-l obligă însă deloc pe teolog să copie textual doctrina Bisericii, ci aşteaptă ca acesta să transmită credinţa ca răspuns viu şi vital oamenilor aflaţi în căutarea lui Dumnezeu şi a soluţiilor la problemele cu care se confruntă în viaţă. Când un teolog, în deplină fidelitate faţă de magisteriu, reuşeşte să ilumineze, într-o manieră personală şi creativă, tenebrele dubiilor şi ale rătăcirilor noastre, acesta este un adevărat dar al Duhului Sfânt. Sfântul Paul cerea Bisericii să-şi asume credinţa în totalitatea sa, fără a stinge însă spiritul ce-l animă pe teolog.”
 
Aici serviciul audio: