Dumnezeu găseşte o umilă iesle pentru a începe reînnoirea lumii: Benedict al XVI-lea
la predica din Noaptea Sfântă (text)
(RV - 25 decembrie 2007) Începând de la ora 24, Benedict al XVI-lea a prezidat
Sfânta Liturghie din Nopatea de Crăciun în bazilica vaticană într-o atmosferă de mare
intenistate spirituală, cu participarea a mii de credincioşi, mai ales pelerini din
toate colţurile lumii. O ceremonie sobră, bogată în conţinut esenţial, cu
proclamarea solemnă a naşterii isotrice a lui Isus, numită în latină Kalenda.
Intensă
şi omilia Papei în momentul de tăcere cosmică în care cerul s-a unit cu pământul dezvăluind
"taina cea de veci ascunsă şi de oameni neştiută". Cuvântul veşnic al Tatălui a luat
trup omensc din Fecioara Maria. "Prin Naşterea lui Isus, Dumnezeu şi-a fixat cortul
său în mijlocul nostru pentru ca lumea să devină sănătoasă, să reînnoiască omul cel
vechi şi creaţia maltratatăşi poluată": s-ar putea sintetiza astfel conţinutul predicii
lui Benedict al XVI-lea la Sf. Liturghie din Noaptea de Crăciun 2007 (text)
Iată,
traducerea noastră de lucru:
Dragi fraţi şi surori
Pentru Maria
s-au împlinit zilele ca să nască şi l-a născut pe fiul ei, primul născut, l-a înfăşat
şi l-a culcat în iesle, pentru că nu era loc de găzduire pentru ei" (cf Lc
2,6s). Aceste fraze ne ating inima mereu din nou. A sosit momentul pe care îngerul
îl vestise la Nazaret: "Vei naşte un fiu şi-l vei numi Isus. Acesta va fi mare: va
fi numit Fiul Celui Preaînalt" (cf Lc 1,31). A sosit momentul pe care Israel
îl aştepta de atâtea secole, în timpul atâtor ceasuri de întuneric – momentul aşteptat
într-un anume fel de toată umanitatea în simboluri încă neclare: ca Dumnezeu să se
îngrijească de noi, să iasă din ascunzişul său, ca lumea să devină sănătoasă şi ca
El să reînoiască toate. Ne putem imagina cu câtă pregătire interioară, cu câtă iubire
Maria a mers în întâmpinarea acelei ore. Scurta referinţă "l-a înfăşat" ne lasă să
întrezărim ceva din sfânta bucurie şi din zelul tăcut al acelei pregătiri. Erau pregătite
scutecele pentru ca pruncul să fie primit bine. Dar nu era loc de găzduire pentru
ei. Într-un anume fel, umanitatea îl aşteaptă pe Dumnezeu, apropierea lui. Dar când
vine momentul, nu are loc pentru El. Este atât de ocupată cu sine, are nevoie de tot
spaţiul şi de tot timpul în mod atât de exigent pentru ale sale, încât nu rămâne nimic
pentru celălalt – pentru aproapele, pentru sărac, pentru Dumnezeu. Şi cu cât oamenii
devin mai bogaţi, cu atât mai mult umplu toate cu ei înşişi. Cu atât mai puţin poate
intra celălalt.
Ioan, în Evanghelia sa, mergând la esenţial, a adâncit ştirea
scurtă a Sfântului Luca despre situaţia de la Betleem: "A venit la ai săi, dar ai
săi nu l-au primit" (1,11). Aceasta se referă mai întâi de toate la Betleem: Fiul
lui David vine în cetatea sa, dar trebuie să se nască într-un grajd, pentru că nu
mai era loc de găzduire pentru el. Se referă apoi la Israel: trimisul vine la ai săi,
dar nu este dorit. Se referă, în realitate, la întreaga omenire: Cel prin care a fost
creată lumea, Cuvântul creator de la început intră în lume, dar nu este ascultat,
nu este primit.
Aceste cuvinte ne privesc, în definitiv, pe noi, fiecare individ
şi societatea în ansamblul ei. Avem timp pentru aproapele care are nevoie de cuvântul
nostru, de cuvântul meu, de afecţiunea mea? Pentru suferindul care are nevoie de ajutor?
Pentru "fugitivul" şi refugiatul care caută azil? Avem timp şi spaţiu pentru Dumnezeu?
Poate intra El în viaţa noastră? Găseşte un spaţiu în noi sau am ocupat toate spaţiile
gândirii noastre, ale faptelor noastre, ale vieţii noastre pentru noi înşine?
Graţie
Domnului, că elementul negativ nu este unicul şi ultimul în Evanghelie. După cum în
Lucaîntâlnim iubirea mamei Maria şi fidelitatea Sfântului Iosif, vegherea
păstorilor şi marea lor bucurie, după cum în Matei întâlnim vizita Crailor
înţelepţi, veniţi de departe, la fel Ioan ne spune: "Însă celor care l-au primit,
le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu" (1,12). Există cei care îl primesc
şi astfel, începând de la grajd, din exterior, creşte tăcut noua casă, noua cetate,
noua lume. Mesajul de Crăciun ne face să recunoaştem întunericul unei lumi închise
şi prin aceasta ilustrează o realitate pe care o vedem în fiecare zi. Dar el ne spune,
de asemenea, că Dumnezeu nu se lasă închis afară. El găseşte un spaţiu, intrând chiar
şi prin grajd, există oameni care văd lumina lui şi o transmit. Prin cuvântul Evangheliei,
Îngerul ne vorbeşte şi nouă şi în liturgia sacră lumina Răscumpărătorului intră în
viaţa noastră. Dacă suntem păstori sau înţelepţi – lumina şi mesajul lui ne cheamă
să ne pornim la drum, să ieşim din închiderea dorinţelor şi intereselor noastre pentru
a merge în întâmpinarea Domnului şi a ne închina Lui. Ne închinăm Lui deschizând lumea
faţă de adevăr, de bine, de Cristos, faţă de slujirea celor marginalizaţi şi în care
El ne aşteaptă.
În unele reprezentări de Crăciun din Evul Mediu târziu şi
de la începutul epocii moderne, grajdul apare ca un palat afectat de ruină. Se poate
recunoaşte încă măreţia lui din trecut, dar acum zace în ruină, zidurile sunt la pământ
– a devenit, întocmai, un grajd. Deşi nu are nicio bază istorică, această interpretare,
în sensul ei metaforic, exprimă totuşi ceva din adevărul care se ascunde în taina
Crăciunului. Tronul lui David, căruia i s-a făgăduit o durată veşnică, este gol. Alţii
stăpânesc asupra Ţării sfinte. Iosif, descendentul lui David, este un simplu meşteşugar;
palatul, de fapt, a devenit un cort. David însuşi la început era păstor. Când Samuel
îl căuta pentru ungere, părea imposibil şi contradictoriu ca un asemnea păstor-băiat
să poată deveni purtătorul făgăduinţei lui Israel. În grajdul de la Betleem, chiar
acolo unde a fost punctul de plecare, reîncepe regalitatea davidică într-un mod nou
– în acel copil înfăşat şi culcat într-o iesle. Noul tron de pe care acest David va
atraga lumea la sine este Crucea. Noul tron – Crucea – corespunde noului început în
grajd. Dar tocmai în acest fel este construit adevăratul palat davidic, adevărata
regalitate. Noul palat este atât de diferit de cum îşi imaginează oamenii un palat
şi puterea regală. Aceasta este comunitatea celor care se lasă atraşi de iubirea lui
Cristos şi împreună cu el devin un singur trup, o umanitate nouă. Puterea care provine
din Cruce, puterea bunătăţii care se dăruieşte – aceasta este adevărata regalitate.
Grajdul devine palat – chiar pornind de la acest început, Isus edifică marea, noua
comunitate, al cărei cuvânt-cheie îl cântă îngerii la naşterea sa: "Mărire în înaltul
cerurilor lui Dumnezeu şi pace pe pământ oamenilor pe care îi iubeşte!" – oameni care
depun voinţa lor în a lui, devenind astfel oameni ai lui Dumnezeu, oameni noi, o lume
nouă.
Grigore de Nisa, în predicile sale de Crăciun, a dezvoltat această
viziune plecând de la mesajul de Crăciun din evanghelia după Ioan: "Şi-a fixat cortul
în mijlocul nostru" (In 1,14). Grigore aplică termenul de cort la cortul trupului
nostru, devenit slab şi fără vlagă, expus pretutindeni la durere şi suferinţă. Şi
îl aplică apoi la întregul cosmos, sfâşiat şi desfigurat de păcat. Ce ar fi spus oare
dacă ar fi văzut condiţiile în care se găseşte astăzi pământul din cauza abuzului
energiilor şi a exploatării lor egoiste fără niciun criteriu? Anselm de Canterbury,
de o manieră aproape profetică, a descris cândva dinainte ceea ce noi vedem astăzi
într-o lume poluată şi ameninţată pentru viitorul ei: "Totul era ca şi mort, îşi pierduse
demnitatea, fiind făcut ca să fie de folos celor care îl laudă pe Dumnezeu. Elementele
lumii erau epuizate, şi-au pierdut splendoarea din cauza abuzului celor care le făceau
robi ai idolilor lor, pentru care nu au fost create" (PL 158, 955ss). Astfel,
după modul sfântului Grigore de a vedea lucrurile, grajdul în mesajul Crăciunului
reprezintă pământul maltratat. Cristos nu reconstruieşte un palat oarecare. El a venit
ca să redea creaţiei, cosmosului frumuseţea şi demnitatea sa: acest lucru îşi are
începutul la Crăciun şi îi face pe îngeri să jubileze. Pământul este reaşezat tocmai
prin faptul că se deschide spre Dumnezeu, că dobândeşte din nou lumina sa adevărată
şi, în sintonia dintre voinţa umană şi voinţa divină, în unificarea înaltului cu a
josului, îşi recuperează frumuseţea şi demnitatea. Astfel, Crăciunul este sărbătoarea
creaţiei reîntocmite. Pornind de la acest context, Sfinţii Părinţi interpretează cântarea
îngerilor din noaptea sfântă: acesta este expresia bucuriei pentru faptul că înaltul
şi josul, cerul şi pământul se găsesc din nou unite împreună; că omul este unit din
nou cu Dumnezeu. Pentru Părinţi, face parte din cântarea de Crăciun a îngerilor faptul
că îngeri şi oameni pot cânta acum împreună şi că în acest fel frumuseţea universului
se exprimă în frumuseţea cântării de laudă. Cântarea liturgică – din nou, după Sfinţii
Părinţi – posedă o demnitate proprie a parte pentru faptul că este o cântare împreună
cu corurile cereşti. Este întâlnirea cu Isus Cristos cea care ne face capabili să
auzim cântarea îngerilor, creînd astfel adevărata muzică ce decade când pierdem posibilitatea
de a cânta şi auzi împreună".
În grajdul de la Betleem, cerul şi pământul
se ating. Cerul a venit pe pământ. De aceea, acolo se degajează o lumină pentru toate
timpurile; de aceea, acolo se aprinde bucuria; de aceea, acolo se naşte cântarea.
La sfârşitul meditaţiei noastre de Crăciun aş dori să citez un pasaj extraordinar
din Sfântul Augustin. Interpretând invocaţia rugăciunii domneşti "Tatăl nostru
care eşti în ceruri", el se întreabă: ce înseamnă acesta, 'cerul'? Şi unde este cerul?
Urmează un răspuns surprinzător: "...care eşti în ceruri" – înseamnă: 'în sfinţi şi
în cei drepţi'. Cerurile sunt, da, corpurile cele mai înalte ale universului, dat
cu toate acestea, sunt corpuri, care nu pot să fie decât într-un loc. Dacă, însă,
se crede că locul lui Dumenezeu este în ceruri ca în cele mai înalte părţi ale lumii,
atunci păsările ar trebui să fie mai norocoase decât noi, pentru că ar trăi mai aproape
de Dumnezeu. Dar nu este scris: 'Domnul este aproape de cei care locuiesc pe înălţimi
sau pe munţi' ci 'Domnul este aproape de cei cu inima căită' (Ps 34[33], 19),
expresie care se referă la smerenie. După cum cel păcătos este chemat 'pământ', la
fel, dimpotrivă, cel drept poate fi chemat 'cer' (Serm. in monte II, 5,17).
Cerul nu aparţine la geografia spaţiului, ci la geografia inimii. Şi inima lui Dumnezeu,
în Noaptea sfântă, s-a aplecat jos, pînă în grajd: smerenia lui Dumnezeu este cerul.
Şi dacă mergem în întâmpinarea acestei umilinţe, atunci atingem cerul. Atunci, şi
pământul devine nou. Cu smerenia păstorilor să ne pornim la drum, în această Noapte
sfântă, spre Copilul din grajd! Să atingem umilinţa lui Dumnezeu, inima lui Dumnezeu!
Atunci, bucuria sa va ne va atinge pe noi şi va face lumea mai luminoasă. Amin.