Prin „Spe Salvi”, Papa le cere creştinilor să nu asume un comportament individualist,
ci să mărturisească pe deplin speranţa creştină: interviu cu istoricul Agostino Giovagnoli
(RV – 5 decembrie 2007) „Cine nu-l cunoaşte pe Dumnezeu poate avea multiple
speranţe, dar este în fond fără speranţă, fără acea mare speranţă ce susţine întreaga
viaţă”. Este unul din pasajele extraordinare ale enciclicei „Spe Salvi” (Salvaţi
în speranţă) a papei Benedict al XVI-lea. O enciclică în care Papa oferă o analiză
istorică a transformării suferite de virtuţile creştine – credinţa şi speranţa – în
epoca modernă. O alegere curajoasă şi împotriva curentului, cum subliniază istoricul
Agostino Giovagnoli, profesor la Universitatea Catolică din Milano:
• „Azi, nu trăim timpuri în care speranţa este la modă, dacă pot spune
astfel. Din contra, este foarte extins scepticismul, resemnarea şi chiar refuzarea
speranţei înţelese ca privire îndreptată spre viitor şi ca orientare a ceea ce facem
spre un viitor mai activ, mai frumos şi mai împlinit. Aşadar, lansând tema speranţei
însemnă să mergi împotriva curentului şi să ridici o problemă foarte importantă nu
doar pentru creştini, ci şi pentru întreaga societate în care trăim”.
O
parte din enciclică este dedicată naturii speranţei creştine, care nu este individualistă,
ci se manifestă întotdeauna „şi în favoarea celorlalţi”, cum spune Benedict al XVI-lea.
Papa exprimă totodată necesitate autocriticii din partea creştinilor… • „Benedict
al XVI-lea se referă, printre altele, în mod explicit şi la o critică precedentă Conciliului;
o critică la adresa creştinilor care s-au adaptat unei dimensiuni pur individualiste,
aceea a mântuirii propriului suflet, înţeleasă ca mântuire a persoanei indiferent
de problemele celorlalţi şi de o solidaritate mai amplă. Papa introduce această atitudine
greşită într-un context mai larg, ce scoate în evidenţă nu doar responsabilitatea
creştinilor; în acest sens autocritica trebuie să fie mai extinsă şi să vină nu doar
din partea creştinilor, dar şi din partea societăţii europene care, în epoca modernă
şi contemporană, a favorizat asumarea acestui comportament individualist”.
S-a
spus că este o enciclică centrată pe Europa, însă Papa citează ca mărturisitori ai
speranţei creştine o sudaneză şi doi vietnamezi… • „Desigur, aceste
exemple contrazic evaluarea la repezeală a enciclicei, despre care n-aş spune că este
centrată pe Europa, ci aş defini-o ca pe o reflecţie puternic înrădăcinată în gândirea
europeană, căci există referiri nu doar la gândirea europeană ci şi la experienţe
politice europene, de la Revoluţia franceză la comunism. În acest sens, este cu siguranţă
o enciclică ce poartă amprenta unui intelectual european, care a trăit experienţa
Europei, în special cea a ultimului secol.
Dar există şi referiri extra-europene,
deosebit de semnificative, căci speranţa creştină nu este „continentală” ci universală,
şi în acest sens „catolică”. Papa citează o foarte frumoasă carte a părintelui francez
Henri De Lubac, din 1937, care se intitulează tocmai „Catolicism” şi care doreşte
să readucă în atenţia cititorului universalitatea mântuirii şi, am putea spune, caracterul
comunitar al credinţei, aspect asupra căruia Papa insistă mult în acest text”.